Lacrimile pentru care înfloreÅŸte pustia

“Cu curgerile lacrimilor tale ai lucrat pustiul cel neroditor ÅŸi cu suspinurile cele dintru adânc ai făcut ostenelile tale însutit roditoare; ÅŸi te-ai făcut luminător lumii, strălucind cu minunile, (N), părintele nostru. Roagă-te lui Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.” (Troparul de obÅŸte al cuvioÅŸilor, glas 8 – Mineiul pe luna ianuarie, 1984)

(1)  Cu curgerile lacrimilor tale ai lucrat pustiul cel neroditor (sau: nerodirea pustiei o ai lucrat – ediÅ£ia de la 1862);

(2)  ÅŸi cu suspinurile cele dintru adânc ai făcut ostenelile tale însutit roditoare (sau: spre însutite ostenele o ai făcut roditoare – ediÅ£ia de la 1862);

(3)  ÅŸi te-ai făcut luminător lumii, strălucind cu minunile, părintele nostru.

(4)  Roagă-te lui Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.

(1) Cu curgerile lacrimilor tale ai lucrat pustiul cel neroditor

EremiÅ£ii sau pustnicii sunt asceÅ£ii care ies cu totul din zona oraÅŸelor, a comunităÅ£ilor omeneÅŸti; sunt cei care ies din pământurile roditoare materialiceÅŸte în “pustia cea neroditoare”. Dacă o aÅŸezare omenească se clădeÅŸte de obicei în jurul unui izvor care să facă posibilă viaÅ£a, o aÅŸezare monastică sfidează aceste legi trupeÅŸti ÅŸi sufleteÅŸti. Monahul are un alt sistem de gândire. El se aÅŸează în jurul unui alt izvor, izvorul lacrimilor, umilinÅ£a, plânsul după Dumnezeu – penthos (în limba greacă). “Plânsul cel după Dumnezeu este întristarea sufletului ÅŸi îndurerarea inimii care pururea caută cu înfrigurare pe Cel după care însetează (…). Sau încă: plânsul constituie boldul cel de aur al sufletului, care îl eliberează de pironirea pe lemnul grijilor lumeÅŸti ÅŸi de orice împătimire ÅŸi care, printr-o cuvioasă întristare, îl face să se îndrepte continuu spre supravegherea inimii” (Sfântul Ioan Scărarul, Scara Raiului, treapta a VII-a: “Despre bucuria plânsului”). AÅŸadar, plânsul îl face pe anahoret să se lepede desăvârÅŸit de legăturile cu lumea ÅŸi de orice împătimire, după lepădarea cea văzută.

(2) cu suspinurile cele dintru adânc ai făcut ostenelile tale însutit roditoare

Dar izvorul lacrimilor este un dar, o harismă mai puternică decât botezul, spune iarăÅŸi Ioan Scărarul, pe care nu o au ÅŸi nu o primesc toÅ£i. Ceea ce pot face însă toÅ£i călugării – ÅŸi, de ce nu, ÅŸi mirenii – este “să suspine din adânc”, să aibă umilinÅ£ă din inimă. Pentru aceasta au zis PărinÅ£ii din Pateric că “plângerea este învăÅ£ător, căci îl învaÅ£ă pe om tot folosul”. Îl învaÅ£ă tot folosul, îi face ostenelile, fără de care – ne învaÅ£ă Mântuitorul – nu se mai intră în ÎmpărăÅ£ia lui Dumnezeu (din zilele lui Ioan Botezătorul încoace), îi face ostenelile însutit roditoare.

Ostenelile trebuiesc; ÅŸi mai ales monahul este osteneală, spune Avva Ioan Colov: “Întrebat-a unul din părinÅ£i pe avva Ioan Colov: ce este monahul? Iar el a zis: osteneală. Că monahul la tot lucrul se osteneÅŸte; aÅŸa este monahul”.

Dar ÅŸi ostenelile sunt zadarnice fără smerenie (Pateric, “Pentru smerenie ÅŸi umilinÅ£ă”,  1), care este “poarta cerului”, după vorba aceluiaÅŸi avă Colov. Iar smerenia cea duhovnicească – de care ÅŸi vorbeÅŸte troparul acesta – face ca roada să fie însutită. Este ÅŸi o smerenie tru­pească, care are valoarea ei. Ea e mai degrabă o smerire (o autosmerire sau o provocare a umilinÅ£elor smeritoare, scoborâtoare), decât o smerenie propriu-zisă, duhovnicească. Åži ea aduce roadă, după cuvântul Domnului: “una o sută, alta ÅŸaizeci, alta treizeci” (Mt. 13, 8; Mc. 4, 8; Lc. 8, 8). Iar roada desăvârÅŸită o aduce smerenia cea duhovnicească.

(3) ÅŸi te-ai făcut luminător lumii, strălucind cu minunile, (N), părintele nostru.

            Lumina dumnezeiască vine în sufletul celui ce s-a curăÅ£it prin osteneli ÅŸi adevărată smerenie, ÅŸi-l duce pe om pe culmile unirii cu Dumnezeu. Despre această unire Părintele Dumitru Stăniloae spune:

            “1. Starea culminantă a vieÅ£ii spirituale este o unire a sufletului cu Dumnezeu, trăită sau experimentată.

            “2. Această unire se realizează prin lucrarea Duhului Sfânt, dar până la obÅ£inerea ei omul este dator cu un îndelungat efort de purificare.

            “3. Această unire se înfăptuieÅŸte atunci când omul a ajuns la asemănarea cu Dumnezeu ÅŸi ea este totodată cunoaÅŸtere ÅŸi iubire.

            “4. Efectul acestei uniri constă, între altele, într-o considerabilă intensificare a energiilor spirituale din om, însoÅ£ită de multe feluri de harisme.”

(4) Roagă-te lui Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.

Pe aceÅŸti desăvârÅŸiÅ£i asceÅ£i, ce ajung să strălucească ÅŸi să lumineze lumea cu harismele lor îi lăudăm cu acest tropar ÅŸi le cerem, la sfârÅŸitul laudelor, să se roage ÅŸi pentru noi, ei, prietenii Mirelui.

Pr. Iulian Nistea