Toate sărbătorile împărătești pe care le prăznuim în ciclul anului bisericesc sunt reînnoiri și actualizări continue ale principalelor evenimente din viața și activitatea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, încât anul liturgic bisericesc, cu toate slujbele zilnice, cu sărbătorile și instituțiile lui de cult, reprezintă o continuare neîntreruptă a vieții lui Hristos în Biserică, spre mântuirea oamenilor. În felul acesta, Mântuitorul este veșnic prezent în Biserica Sa. El continuă neîncetat să‑și reactiveze, prin lucrarea Duhului Sfânt, opera Sa mântuitoare, ca să fie viața tuturor, ca toți cei ce trăiesc să se poată împărtăși din darurile și adevărurile mântuirii pregătite de El pentru noi.

Deci, sărbătorile creștine nu sunt doar simple comemorări ale unor evenimente biblice petrecute cândva, ci permanentizarea acestor fapte mântuitoare și trăirea lor efectivă de către fiecare dintre noi. De aceea ne și pregătim duhovnicește ca să întâmpinăm cu cuviință creștinească, prin post și rugăciune, mărețele sărbători ale anului. Ne pregătim cu evlavie ca să ne unim cu Hristos, Cel ce vine să se sălășluiască în ieslea sufletelor noastre odată cu primirea Tainei Sfintei Împărtășanii, sau vine ca să învieze sufletele noastre din moartea păcatelor.

În mod real, Hristos S‑a născut cu trupul o singură dată, în Betleemul Iudeii, însă, duhovnicește, El se naște permanent în inimile și sufletele noastre, prin Biserică, prin rugăciune, prin Sfânta Liturghie și Sfintele Taine, iar noi ne pregătim să‑L primim în adâncul ființei noastre, aducându‑I doxologie ca îngerii, închinare ca păstorii și daruri scumpe ca magii.

Magii închipuiesc neamurile păgâne convertite la credința creștină, iar darurile oferite de ei Dumnezeiescului Prunc reprezintă, simbolic, prinosul faptelor bune pe care le aducem în semn de omagiu Mântuitorului Hristos, așa cum glăsuiește o colindă din străbuni:

„Atunci magi din depărtări,
Trecând mări și zări,
Scumpe daruri I‑au adus
Pruncului Iisus,
Aur, smirnă și tămâie,
Care și la noi să fie,
La mulți ani cu bucurie.”

Aurul este simbolul milosteniei. Cei ce‑i aduc Pruncului Iisus aur sunt cei ce jertfesc o parte din agoniseala și avutul lor pentru împodobirea sfintelor locașuri și pentru ajutorarea și îndestularea celor săraci și oropsiți. Mântuitorul Hristos, care „pentru noi, oamenii, și pentru a noastră mântuire s‑a pogorât din cer” și S‑a născut într‑o peșteră sărăcăcioasă, se substituie în persoana celor lipsiți și necăjiți și, miluindu‑i pe aceștia, noi Îi arătăm că, de fapt, Îl iubim pe El, Cel ce s‑a identificat cu cei aflați în nevoi și suferințe și Åži‑a dat viața pentru noi, iar la judecata viitoare ne va răsplăti chemându‑ne la Sine și zicându‑ne: „Adevărat vă spun vouă, întrucât ați făcut unuia dintr‑acești frați ai Mei prea mici, Mie Mi‑ați făcut” (Matei 25, 40). Deci, prin porunca milosteniei, Dumnezeu ia în grijă săracii și se îngrijește de dânșii. „Mâna săracului este vistieria lui Hristos, pentru că tot ceea ce ia de la noi săracul primește însuși Hristos”¹. De fapt, toți Sfinții Părinți susțin că „milostenia izbăvește sufletul din moarte și acoperă mulțime de păcate”. Ea este cheia cu care descuiem ușile raiului. „Omule”, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, „de nu‑I dai astăzi nimic lui Hristos, dincolo El nu va avea trebuință de tine. Aici flămânzește El, aici însetează El, Iisus însetează de mântuirea ta. De aceea vine El ca un cerșetor, de aceea umblă gol. Prin aceasta, Dumnezeu vrea să‑ți dăruiască împărăția Sa. Nu‑L trece cu vederea!”².

Tămâia este simbolul jertfei și al slujirii lui Dumnezeu și aproapelui. Cei ce aduc Pruncului Iisus tămâie sunt cei ce valorifică darurile sufletești în scopul obștesc, spre bunăstarea spirituală și materială a întregii colectivități și comunități creștine în cadrul căreia își desfășoară activitatea. Din această categorie fac parte și cei ce chivernisesc cu sârg talanții cu care i‑a înzestrat Dumnezeu, în scop altruist, spre răspândirea binelui și fericirii în lume și nu în scop egoist, numai spre satisfacerea intereselor personale, așa cum a procedat sluga vicleană și leneșă care și‑a îngropat talantul. Înmulțirea înțeleaptă a talanților înseamnă fructificarea chibzuită, utilă și benefică a darurilor cu care ne‑a binecuvântat Dumnezeu și acest fapt constituie temelia progresului moral, social și cultural și un izvor nesecat de fericire. Aceasta este și menirea noastră de oameni și de creștini. Toți, fiecare în parte, suntem datori să ne străduim, după puterile noastre, să smulgem neghina egoismului și a răutății și să cultivăm în loc binele, înmulțind dragostea, pacea și fericirea pe pământ: cei cu funcții de conducere să promoveze dreptatea și să susțină cauza și interesele poporului, profesorii să‑i îndrume pe tineri cu făclia științei și a devotamentului pentru formarea noii generații, preoții să facă o pastorație rodnică, să slujească cu râvnă și să se impună în fața credincioșilor cu pilda virtuților și a moralității ireproșabile, iar părinții să se preocupe, în mod insistent, de educația religios‑morală a odraslelor lor, crescându‑le în duhul evlaviei, al înfrânării, al curăției și al fricii de Dumnezeu. Parfumul unei astfel de tămâi înmiresmează casele și familiile creștine, răspândindu‑se odată cu cei crescuți într‑însele și în mediul social din jurul lor, așa cum podoaba florilor înfrumusețează grădinile.

Tămâia cea bineplăcută a slujirii și binefacerii o transmite fiecare la locul său de muncă și în condiția sa de viață. În concluzie, toți cei care se sârguiesc să facă din munca lor cinstită și ziditoare un izvor de fericire și binecuvântare izbutesc să aducă, prin fapta lor creștinească, o tămâie bine mirositoare lui Dumnezeu, căci „a lui făptură suntem zidiți în Hristos Iisus spre fapte bune, pe care Dumnezeu le‑a gătit mai înainte, ca să umblăm întru ele” (Efeseni 2, 10).

Smirna are o aromă mai puternică decât tămâia, însă la gust este mai amară. Ea închipuie necazurile, amărăciunile, lacrimile și suferințele noastre. Ea simbolizează poarta cea strâmtă a răbdării și a încercărilor prin care trebuie să trecem cu toții pentru a ajunge la limanul mântuirii, căci „cel ce va răbda până la sfârșit, acela se va mântui” (Matei 24, 13) și plată de mucenic va lua, căci răbdarea suferințelor în loc de sânge se primește.

Cel ce va răbda fără tânguire și fără cârtire toate nedreptățile, calomniile, ocările și defăimările celor mândri, cu nădejdea neclintită că Dumnezeu îl va izbăvi și cu convingerea că îndurarea suferințelor și a nevoilor devine pentru el izvor de curățire și mijloc de mântuire, oferă Domnului Hristos un dar mai prețios decât aurul și mai mirositor decât tămâia, căci nimeni nu este scutit de suferință în lumea aceasta și „toți care voiesc să trăiască cucernic în Hristos Iisus vor fi prigoniți” (II Timotei 3,12), spune Sfântul Apostol Pavel.

După cum observăm, darurile oferite de magi pruncului Iisus prefigurează însăși soarta Sa și opera Sa răscumpărătoare, expresie a sublimei milostiviri și îndurări a lui Dumnezeu față de noi, însă ele ne sugerează și îndemnul de a păși și noi pe urmele Lui, întrupând în viața noastră de zi cu zi exemplul milei, al dragostei, al slujirii și al răbdării Lui. Viața Mântuitorului, reînnoită în har în decursul anului, trebuie să devină pildă creștinului, în sensul că el trebuie să‑și conformeze viața sa cu viața lui Hristos, cea sfântă și fără de prihană.

Ca să ne învrednicim să‑I aducem lui Hristos închinare cuviincioasă în ziua marii sărbători a Nașterii Lui, trebuie să ne întoarcem ca magii, pe altă cale, adică să părăsim calea pierzării și a fărădelegilor și să pășim pe calea împlinirii virtuților creștine, a iubirii de Dumnezeu și de oameni, a păcii, a armoniei și a bunei înțelegeri, pe care au cântat‑o îngerii în noaptea sfântă de Crăciun. Numai așa vom putea trăi cu adevărat bucuria creștină pe care ne‑o aduce în fiecare an măreața sărbătoare a Nașterii Domnului, bucurie pe care nădăjduim să o gustăm cu toții, în pace, în toți anii până la sfârșitul vieții noastre.

Arhimandrit Conf. Dr. Vasile Miron