Formalismul este o boala care reduce exercițiul duhovnicesc la simpla lui formulă de manifestare, neluând în seamă conținutul și, mai ales, pierzând din vedere obiectivul. De aceea suntem datori, periodic, să reexaminam critic toate manifestările duhovnicești și să (re)descoperim înțelesul lor, să călătorim în profunzimea sensului, să actualizăm scopul. Postul nu face nici el excepție de la formalism. De multe ori, în practică, postul este redus la simplitatea de a nu mânca „de frupt”, iar preocuparea pentru sens și scop nu-și mai află loc. Prins în mulțimea grijilor acestei lumi, între muncă și problemele de acasă, creștinul socotește o adevărată performanță dacă reușește să nu mănânce. Chiar și așa poate avea câștig de cauză, dar mai folositor este să trăiască postul cu înțelegerea sensului și a finalității sale.

Ca să înțelegem Postul cel Mare trebuie să-l încadrăm în anul liturgic; și, știm bine, precedând Praznicul Învierii Domnului, postul acesta este chiar perioada de pregătire pentru acest Praznic. De ce? Oare nu putem să ne bucurăm de Paștele Domnului fără post? Să fie sensul acestui întreg, Postul Mare și Praznicul Învierii, doar acela de a rememora și comemora Patimile și Învierea, pentru a ne înmuia inima la modul sentimental, ca răspuns la Jertfa lui Hristos? Bineînțeles, acestea sunt importante, dar ele nu ating adâncimea înțelesului și nici nu descoperă pe deplin finalitatea. 

Apostolul Petru, în ziua Cincizecimii, rostește cuvintele următoare: „Căiți-vă, și fiecare dintre voi să se boteze în numele lui Iisus Hristos spre iertarea păcatelor; și veţi primi darul Duhului Sfânt.” (Faptele Apostolilor 2, 38; Matei 3, 6). Vorbele lui înfățișează cele trei etape ale vieții duhovnicești, care se reflectă în ciclul liturgic: mai întâi, Postul Mare este timpul pocăinței și al întoarcerii la Dumnezeu, apoi, Paștele e momentul Botezului creștin și al Învierii lui Hristos, iar Cincizecimea este timpul îndumnezeirii prin darul Sfântului Duh (Makarios Simonpetritul, Triodul explicat).

Simplificând puțin istoria acestei practici, să ne amintim că în creștinismul primar postul este perioada pregătitoare pentru Botez, pentru că Botezul se săvârșea la Paști, nu era o slujbă privată, ca azi, ci un eveniment al întregii Biserici. Postul se făcea la Praznicul Învierii, pentru că Botezul fiecărui creștin înseamnă părtășie la moartea și la Învierea lui Hristos. „Au nu știți că toți câți în Hristos Iisus am fost botezați, în moartea Lui ne-am botezat? Ne-am îngropat deci cu El în moarte, prin Botez, ca, precum Hristos a înviat din morți prin slava Tatălui, așa și noi să umblăm întru înnoirea vieții.” (Romani 6, 2-4). Așadar, Învierea Domnului este, prin Botez, învierea fiecărui botezat, iar Postul cel Mare actualizează în fiecare an această realitate duhovnicească: Hristos a murit și a înviat pentru ca fiecare creștin sa moară și să învieze împreună cu El. 

În ce consta în vechime această pregătire pentru Botez/Înviere? Cel care se pregătea să devină creștin prin Botez, mai înainte de toate trebuia „să se pregătească prin rugăciuni dese, posturi, îngenunchieri, privegheri și prin mărturisirea tuturor păcatelor trecute” (Tertulian, Despre Botez). Apoi, știm din istorie că această pregătire se completa prin cateheze, adică prin lecții despre credință și despre practica liturgică, care îi ofereau catehumenului înțelegerea a ceea ce făcea, fundamentul trăirii sale duhovnicești.

Așadar, creștinul, dorind să postească, este dator să caute a trăi postul ca pe o pregătire pentru propria-i moarte și înviere, ca pe o reîmprospătare a Botezului și a credinței sale. Iar pe toate acestea le face, aşadar, prin renunțarea la a mânca „de frupt”, adică prin jertfă trupească, prin spovedanie, prin înmulți-rea rugăciunii, a milosteniei și a tuturor faptelor bune, adică prin jertfă duhovnicească, dar și prin cultivarea învățăturii celei adevărate despre credință și manifestările ei.

„Câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați și-mbrăcat.” (Galateni 3, 27).