O analiză comparativă între relatarea unei noi creații, pe care o găsim în Fapte, și referatul Creației, din cartea Facerii, dezvăluie o structură deosebit de interesantă și grăitoare. Autorul Faptelor propune cititorilor o reflecție profundă asupra noii realități inaugurate în momentul pogorârii Duhului Sfânt peste ucenici. Duhul Sfânt este prezent în ambele relatări (Fapte 2, 4 și Fac. 1, 2), fiind Creator Spiritus,Cel prin care creația este îndeplinită. Elementele naturale îmbogățesc contextul dramatic: norul Înălțării (Fapte 1, 9, în relație cu delimitarea dintre ceruri și pământ, dintre tărie și uscat, din Fac. 1, 1, 8, 14 și urm.) și vântul de la Cincizecime (Fapte 2, 2; cf. Fac. 8, 1), focul (Fapte 2, 20; cf. 2, 3, comparat cu rolul fundamental al luminii în Fac. 1, 2‑5, 14‑18) și fumul (Fapte 2, 2; cf. Ieș. 19, 18, unde fumul învăluie Muntele Sinai, ascunzându‑l de cei care nu erau pregătiți să primească revelația divină nemijlocită). De altfel, focul și fumul apar în Vechiul Testament ca elemente prezente aproape de fiecare dată atunci când Dumnezeu li se arată oamenilor, sau ca semne ale intervenției divine (Isaia 29, 6; cf. Fac. 15, 17; Ieș. 3, 2, 4‑5; 9, 23‑24; 13, 21‑24; 14, 24; 19, 18; Deut. 4, 11‑13; Num. 14, 14; Ps. 29, 7; 104, 38 și multe altele). O importanță mare se acordă vederii și auzirii evenimentului (Fapte 1, 3 și urm., 9‑11, 15, 21; 2, 2, 6, 8, 11, 14, 17, 33, 44; cf. Fac. 3, 8 și urm., 17), în timp ce creația se împlinește prin cuvântul rostit (limbile „ca de foc” sunt o aluzie certă la simțul vorbirii). Și, în timp ce focul reprezintă în mod clar prezența lui Dumnezeu trăită de cei aleși, vuietul, ca efect al acestei prezențe, este auzit de toți cei ce stau martori teofaniei. Iată cum, în timp ce revelația divină se face prin foc și este simțită de cei învredniciți să o primească, sunetul acesteia este primit de întreaga creație. Astfel, experiențele profunde, teofanice, din Fapte 1‑2, sunt menite a fi înțelese de cititor ca fapte de creație revelatoare și demiurgice. Timpul Bisericii începe cu Înălțarea, stadiu final al exaltării (slăvirii) Fiului lui Dumnezeu Înviat, și se manifestă plenar la Cincizecime, prin pogorârea Mângâietorului Duh, pe care Hristos a promis că Îl va trimite de la Tatăl (Luca 24, 49; Ioan 14, 16, 26; 15, 26).

Capitolul al doilea din Fapte este adesea împărțit în trei secțiuni: Pogorârea Sfântului Duh la Cincizecime (2, 1‑13), cuvântarea lămuritoare a Apostolului Petru (2, 14‑41) și un rezumat concluziv, care oferă¹ o întrezărire, ulterioară Cincizecimii, a vieții comunitare a primilor creștini (2, 42‑47). Sărbătoarea evreiască agricolă a săptămânilor, Șavuot (Ieș. 34, 22; Lev. 23, 15), una dintre cele mai însemnate, este legată de legământul de pe Sinai (Cartea Jubileelor 1, 1). Evanghelistul folosește această tipologie pentru a confirma ecleziologia pe care o regăsim în restul cărții Faptelor: sărbătoarea Săptămânilor (Ieș. 23, 16; Lev. 23, 15‑21; Deut. 16, 9‑12) și caracterul ei de legământ (Cartea Jubileelor 6, 17‑18) se prefac în istoria noului legământ, Biserica. Duhul pogorât îi încuviințează și învred-nicește pe sfinții ucenici și pe cei prezeți în „încăperea de sus” (Fapte 1, 13); ceea ce urmează este o deschidere față de toate neamurile spre a primi Evanghelia (vestea cea bună) și botezul în numele lui Hristos. Teofania Sfântului Duh, împlinind profe-țiile, trebuia să se manifeste tuturor, întrucât rolul Bisericii este acela de a îngloba toate neamurile pământului. Cuvintele profetice ale Sfântului Ioan Botezătorul, din Luca 3, 16, sunt împlinite (iată, în eventimentul penticostar), dezvăluind planul autorului de a prezenta istoria mântuirii ca pe o progresie spre apogeu, rezolvată prin întemeierea şi manifestarea plenară a Bisericii.

Lista hiperbolizată a națiunilor din Fapte (2, 9‑11) îndeplinește o dublă funcție retorică: de a convinge cititorul în privința universalității mesajului evanghelic și de crea o amplificare dramatică a auditoriului.² În plus, primirea Sfântului Duh de către discipolii Mântuitorului Hristos îi arată pe aceștia credincioși ai adevăratului Mesia, Cel în care s‑au împlinit profețiile. Indicarea Ierusalimului ca loc al momentului Cincizecimii este de asemenea semnificativă. Ierusalimul este locul de plecare, de unde Iisus S‑a înălțat la Tatăl, însă este și locul unde se întemeiază prima comunitate creștină și unde Sfântul Duh S‑a pogorât pentru prima dată peste credincio-și, la începutul istoriei Bisericii.³ Mulțimea nedumerită a evreilor este martoră a realită-ții teofaniei, în ciuda incapacității lor de a pricepe semnificația și implicațiile profunde ale acesteia. Cuvântarea Apostolului Petru reprezintă prima propovăduire publică a Evangheliei, în cartea Faptelor, și ne oferă tălmăcirea de care avem nevoie: o predică exegetică respingând acuzațiile aduse de iudeii ignoranți.⁴ Prin intermediul acestui procedeu literar (prosopopoeia), folosit atât de iscusit de Sfântul Luca, în concordanță cu normele de istoriografie greco‑romană contemporane lui, cititorului îi este oferită explicația minunatului eveniment. Această cuvântare este punctul culminant al mesajului din capitolul al doilea, acela că toți iudeii (inclusiv cei ce aparțineau diasporei și prozeliții) sunt chemați să primească Evanghelia lui Hristos, să se pocăiască și să primească botezul în Duh, devenind astfel parte a acestei noi creații, primitori ai noului legământ. Însă, prin referirea la iudeii din toate ținutu-rile străine, Sfântul Luca pare să anticipeze (chiar dacă nu în mod explicit) misiunea către neamuri.

Un alt detaliu important în relatarea lucană a Cincizecimii este acela al imaginii apostolilor vorbind în limbi: o cuvântare extatică, diferită de glosolalie (vorbirea în limbi inexistente, asemenea practicii unor culte neoprotestante din ziua de azi), numită xenolalie (vorbirea inteligibilă, cu sens, chiar dacă într‑o limbă necunoscută) şi având caracter profetic.⁵ Paralela cu Babelul vechi‑testamentar (în antiteză, de fapt) este categorică: dacă în turnul Babel Dumnezeu amestecă limbile pentru a‑i împrăștia pe insolenții urmași ai lui Șem (Fac. 11, 9), la Cincizecime Sfântul Duh face din limbă un instrument de cunoaștere și un mijloc de revelație, prin care teofania și inaugurarea Bisericii sunt răspândite și diseminate neamurilor.⁶ Oamenii împrăștiați în întreaga lume, după Babel, sunt acum adunați în Ierusalim și un nou legământ este înfăptuit între Dumnezeu și poporul Său.

În concluzie, studiind legătura dintre Sinai și Cincizecime, descoperim elemente narative foarte asemănătoare: sunet, foc și vorbire sunt toate prezente, în ambele evenimente, ca semne clare ale unei teofanii. Încă de dinainte ca Sfântul Luca să compună textele ce vor fi incluse ulterior în canonul Noului Testament, devenise predominantă tradiția conform căreia Rusaliile erau o sărbătoare a reînoirii legământului. Și, după cum un cunoscut exeget contemporan subliniază, „tipologia Faptelor (2, 1‑11) este a realizării unui legământ”⁷. În discursul său, Apostolul Petru ne descoperă mesajul Cincizecimii: vremea Duhului Sfânt și, în consecință, a Bisericii a început, fiind un efect esențial al jertfei lui Hristos pe cruce și a preaslăvirii Sale în ceruri. Așa încât evenimentul Cincizecimii reprezintă o continuare firească a Înălțării (sau, mai bine spus, a preaslăvirii) Mântuitorului și constituie începutul misiunii și a vieții Bisericii. De aceea, pentru noi, creștinii, sărbătoarea Pogorârii Duhului Sfânt este una a reînnoirii legământului pe care Dumnezeu l‑a făcut cu noi, poporul Său.

Pr. Justin A. Mihoc, Universitatea din Durham

Note: