Pogorârea Sfântului Duh în Faptele Apostolilor: o analiză a eclesiologiei lucane a Rusaliilor

publicat in Liturgica pe 9 Iunie 2021, 22:09

Pogorârea Sfântului Duh – Cincizecimea sau Rusaliile – este sărbătoarea inaugurării plenare a Bisericii la cincizeci de zile după Înviere și la zece zile după Înălțarea Mântuitorului. Descrierea acestui moment fundamental, de o importanță esențială, o aflăm în Sfânta Scriptură, la începutul Faptelor Apostolilor; evanghelistul dedică acestui eveniment un întreg capitol. Fără îndoială, faptul că acest episod este relatat chiar în cel de‑al doilea capitol al Faptelor nu este întâmplător. Încă din debutul cărții lucanice (în special cap. 1‑2) resimţim puternicul sentiment al unui început, al unei noi creații, început sub semnul căruia autorul plasează în mod intenționat descrierea primei perioade a Bisericii. Cincizecimea este descrisă ca fiind începutul Bisericii comunitare, după cum vom vedea în descrierea pe care Sfântul Apostol Petru o aduce teofaniei din Iopa (Fapte 11, 15). Acolo Duhul Sfânt se pogorâse peste cei trei bărbați din Cezareea, în același fel în care s‑a revărsat peste cei doisprezece Apostoli la Cincizecime: ἐνἀρχῇ, „dintru început” (cf. Fac. 1, 1; Ioan 1, 1). Aceste prime capitole funcționează ca un preambul al istoriei creștinismului, care urmează în continuarea cărții prin legitimarea ucenicilor Mântuitorului ca protagoniști pe pământ ai acestei noi realități.

O analiză comparativă între relatarea unei noi creații, pe care o găsim în Fapte, și referatul Creației, din cartea Facerii, dezvăluie o structură deosebit de interesantă și grăitoare. Autorul Faptelor propune cititorilor o reflecție profundă asupra noii realități inaugurate în momentul pogorârii Duhului Sfânt peste ucenici. Duhul Sfânt este prezent în ambele relatări (Fapte 2, 4 și Fac. 1, 2), fiind Creator Spiritus,Cel prin care creația este îndeplinită. Elementele naturale îmbogățesc contextul dramatic: norul Înălțării (Fapte 1, 9, în relație cu delimitarea dintre ceruri și pământ, dintre tărie și uscat, din Fac. 1, 1, 8, 14 și urm.) și vântul de la Cincizecime (Fapte 2, 2; cf. Fac. 8, 1), focul (Fapte 2, 20; cf. 2, 3, comparat cu rolul fundamental al luminii în Fac. 1, 2‑5, 14‑18) și fumul (Fapte 2, 2; cf. Ieș. 19, 18, unde fumul învăluie Muntele Sinai, ascunzându‑l de cei care nu erau pregătiți să primească revelația divină nemijlocită). De altfel, focul și fumul apar în Vechiul Testament ca elemente prezente aproape de fiecare dată atunci când Dumnezeu li se arată oamenilor, sau ca semne ale intervenției divine (Isaia 29, 6; cf. Fac. 15, 17; Ieș. 3, 2, 4‑5; 9, 23‑24; 13, 21‑24; 14, 24; 19, 18; Deut. 4, 11‑13; Num. 14, 14; Ps. 29, 7; 104, 38 și multe altele). O importanță mare se acordă vederii și auzirii evenimentului (Fapte 1, 3 și urm., 9‑11, 15, 21; 2, 2, 6, 8, 11, 14, 17, 33, 44; cf. Fac. 3, 8 și urm., 17), în timp ce creația se împlinește prin cuvântul rostit (limbile „ca de foc” sunt o aluzie certă la simțul vorbirii). Și, în timp ce focul reprezintă în mod clar prezența lui Dumnezeu trăită de cei aleși, vuietul, ca efect al acestei prezențe, este auzit de toți cei ce stau martori teofaniei. Iată cum, în timp ce revelația divină se face prin foc și este simțită de cei învredniciți să o primească, sunetul acesteia este primit de întreaga creație. Astfel, experiențele profunde, teofanice, din Fapte 1‑2, sunt menite a fi înțelese de cititor ca fapte de creație revelatoare și demiurgice. Timpul Bisericii începe cu Înălțarea, stadiu final al exaltării (slăvirii) Fiului lui Dumnezeu Înviat, și se manifestă plenar la Cincizecime, prin pogorârea Mângâietorului Duh, pe care Hristos a promis că Îl va trimite de la Tatăl (Luca 24, 49; Ioan 14, 16, 26; 15, 26).

Capitolul al doilea din Fapte este adesea împărțit în trei secțiuni: Pogorârea Sfântului Duh la Cincizecime (2, 1‑13), cuvântarea lămuritoare a Apostolului Petru (2, 14‑41) și un rezumat concluziv, care oferă1 o întrezărire, ulterioară Cincizecimii, a vieții comunitare a primilor creștini (2, 42‑47). Sărbătoarea evreiască agricolă a săptămânilor, Șavuot (Ieș. 34, 22; Lev. 23, 15), una dintre cele mai însemnate, este legată de legământul de pe Sinai (Cartea Jubileelor 1, 1). Evanghelistul folosește această tipologie pentru a confirma ecleziologia pe care o regăsim în restul cărții Faptelor: sărbătoarea Săptămânilor (Ieș. 23, 16; Lev. 23, 15‑21; Deut. 16, 9‑12) și caracterul ei de legământ (Cartea Jubileelor 6, 17‑18) se prefac în istoria noului legământ, Biserica. Duhul pogorât îi încuviințează și învred-nicește pe sfinții ucenici și pe cei prezeți în „încăperea de sus” (Fapte 1, 13); ceea ce urmează este o deschidere față de toate neamurile spre a primi Evanghelia (vestea cea bună) și botezul în numele lui Hristos. Teofania Sfântului Duh, împlinind profe-țiile, trebuia să se manifeste tuturor, întrucât rolul Bisericii este acela de a îngloba toate neamurile pământului. Cuvintele profetice ale Sfântului Ioan Botezătorul, din Luca 3, 16, sunt împlinite (iată, în eventimentul penticostar), dezvăluind planul autorului de a prezenta istoria mântuirii ca pe o progresie spre apogeu, rezolvată prin întemeierea şi manifestarea plenară a Bisericii.

Lista hiperbolizată a națiunilor din Fapte (2, 9‑11) îndeplinește o dublă funcție retorică: de a convinge cititorul în privința universalității mesajului evanghelic și de crea o amplificare dramatică a auditoriului.2 În plus, primirea Sfântului Duh de către discipolii Mântuitorului Hristos îi arată pe aceștia credincioși ai adevăratului Mesia, Cel în care s‑au împlinit profețiile. Indicarea Ierusalimului ca loc al momentului Cincizecimii este de asemenea semnificativă. Ierusalimul este locul de plecare, de unde Iisus S‑a înălțat la Tatăl, însă este și locul unde se întemeiază prima comunitate creștină și unde Sfântul Duh S‑a pogorât pentru prima dată peste credincio-și, la începutul istoriei Bisericii.3 Mulțimea nedumerită a evreilor este martoră a realită-ții teofaniei, în ciuda incapacității lor de a pricepe semnificația și implicațiile profunde ale acesteia. Cuvântarea Apostolului Petru reprezintă prima propovăduire publică a Evangheliei, în cartea Faptelor, și ne oferă tălmăcirea de care avem nevoie: o predică exegetică respingând acuzațiile aduse de iudeii ignoranți.4 Prin intermediul acestui procedeu literar (prosopopoeia), folosit atât de iscusit de Sfântul Luca, în concordanță cu normele de istoriografie greco‑romană contemporane lui, cititorului îi este oferită explicația minunatului eveniment. Această cuvântare este punctul culminant al mesajului din capitolul al doilea, acela că toți iudeii (inclusiv cei ce aparțineau diasporei și prozeliții) sunt chemați să primească Evanghelia lui Hristos, să se pocăiască și să primească botezul în Duh, devenind astfel parte a acestei noi creații, primitori ai noului legământ. Însă, prin referirea la iudeii din toate ținutu-rile străine, Sfântul Luca pare să anticipeze (chiar dacă nu în mod explicit) misiunea către neamuri.

Un alt detaliu important în relatarea lucană a Cincizecimii este acela al imaginii apostolilor vorbind în limbi: o cuvântare extatică, diferită de glosolalie (vorbirea în limbi inexistente, asemenea practicii unor culte neoprotestante din ziua de azi), numită xenolalie (vorbirea inteligibilă, cu sens, chiar dacă într‑o limbă necunoscută) şi având caracter profetic.5 Paralela cu Babelul vechi‑testamentar (în antiteză, de fapt) este categorică: dacă în turnul Babel Dumnezeu amestecă limbile pentru a‑i împrăștia pe insolenții urmași ai lui Șem (Fac. 11, 9), la Cincizecime Sfântul Duh face din limbă un instrument de cunoaștere și un mijloc de revelație, prin care teofania și inaugurarea Bisericii sunt răspândite și diseminate neamurilor.6 Oamenii împrăștiați în întreaga lume, după Babel, sunt acum adunați în Ierusalim și un nou legământ este înfăptuit între Dumnezeu și poporul Său.

În concluzie, studiind legătura dintre Sinai și Cincizecime, descoperim elemente narative foarte asemănătoare: sunet, foc și vorbire sunt toate prezente, în ambele evenimente, ca semne clare ale unei teofanii. Încă de dinainte ca Sfântul Luca să compună textele ce vor fi incluse ulterior în canonul Noului Testament, devenise predominantă tradiția conform căreia Rusaliile erau o sărbătoare a reînoirii legământului. Și, după cum un cunoscut exeget contemporan subliniază, „tipologia Faptelor (2, 1‑11) este a realizării unui legământ”7. În discursul său, Apostolul Petru ne descoperă mesajul Cincizecimii: vremea Duhului Sfânt și, în consecință, a Bisericii a început, fiind un efect esențial al jertfei lui Hristos pe cruce și a preaslăvirii Sale în ceruri. Așa încât evenimentul Cincizecimii reprezintă o continuare firească a Înălțării (sau, mai bine spus, a preaslăvirii) Mântuitorului și constituie începutul misiunii și a vieții Bisericii. De aceea, pentru noi, creștinii, sărbătoarea Pogorârii Duhului Sfânt este una a reînnoirii legământului pe care Dumnezeu l‑a făcut cu noi, poporul Său.

Pr. Justin A. Mihoc, Universitatea din Durham

Note:

1. De altfel, încă din primele secole creștine sărbătoarea dă numele întregii perioade (a Penticostarului) de 50 zile care începe cu Învierea; iar prăznuirea, în Ierusalim, a Pogorârii Sfântului Duh (alături de Înălțare) este menționată încă din secolul al IV‑lea de către pelerina Egeria (Peregr. Egeriae, 43, 1‑3).
2. La momentul Cincizecimii, mesajul universal al Evangheliei nu este încă adresat neamurilor (păgânității), este limitat exclusiv la evrei. Astfel, dacă la începuturile Bisericii misiunea este îndreptată spre poporul evreu, la sfârșitul Faptelor același mesaj este propovăduit tuturor oamenilor, dat fiind că, în cadrul istoriei relatate de Evanghelistul Luca, este conturată o Biserica cu adevărat universală (sobornicească).
3. Locul central pe care îl ocupă Ierusalimul în teologia Sfântului Luca este aproape unanim acceptat de bibliștii moderni, iar importanța sa pentru înțelegerea istoriei Bisericii este în mod vizibil evidenţiată de textul lucanic. Numele apare de 90 de ori în Evanghelia după Luca și în Faptele Apostolilor.
4. Citatele din Ioil 3, 1‑5 (Fapte 2, 17‑21), Ps. 15, 8‑11 (Fapte 2, 25‑28), Ps. 109, 1 (Fapte 2, 32‑36), preluate cu mici variații din Septuaginta (varianta grecească a Scripturii evreiești), sunt menite să asigure cititorul de împlinirea profețiilor în evenimentul Rusaliilor (Barrett, 1992, pp. 129‑133).
5. Descrieri similare ale unor vorbiri inteligibile ascultătorilor se găsesc în multe scrieri iudaice, de pildă în Filon, Decal. 11, 46,Tanhuma 26c, Exod. Rabbah 5, 9 şi b. Shabbat 88b sau m. Tehillim 92, 3.
6. Aceasta este interpretarea pe care o întâlnim cel mai des în erminiile Sfinților Părinți, cum ar fi, printre alții, Sf. Grigorie de Nazianz (Orat. 41, 16), Sf. Chiril al Ierusalimului (Cat. or. 17, 15), Sf. Ioan Gură de Aur (Hom. in Pent. 2, PG 50, 467), Fer. Augustin (Hom. 266, 268, 269, 271), Sf. Ambrozie al Milanului (Hom. 36).
7. Talbert, 1997, p. 43.