Într‑un loc însemnat cu pecetea bourului, sfinţit de amintirea trecutului de vitejie al neamului românesc şi aflat sub ocrotirea Cetăţii Neamţului, la doar câteva minute de Mănăstirea Neamţ… Acolo, între ,,graniţele” unui seminar, în fiecare vară, reînvie amintirea haiducilor de altădată în mintea şi în sufletele tinere şi visătoare ale ,,puilor” de români. În fiecare vară, acest loc este cunoscut sub numele de Tabăra Neamţ, un refugiu de câteva zile pentru copiii români de pretutindeni, un loc sacru şi sigur pentru cei ce iubesc pe Dumnezeu, apoi pe aproapele lor. Aici orice rană sufletească se vindecă prin rugăciune şi prin iubire.

Fiind în această tabără pentru a doua oară în calitate de participant, am putut consolida prietenii care îşi pierduseră din importanţă şi tărie de‑a lungul anului trecut. Şi poate este greu de crezut, însă prieteniile adevărate pot rezista douăsprezece luni, pot rezista distanţei ori lipsei de comunicare. Poţi regăsi acelaşi prieten sub o înfăţişare nouă, poţi continua şirul poveştilor fără a te simţi stingher faţă de cel de lângă tine, indiferent dacă este copil sau animator.

Mai mult, în tabără aproape zilnic sunt ateliere care stimulează creativitatea şi originalitatea celor tineri: atelierele de teatru, de pictură şi de design. Astfel, poţi să transformi în bucuria interpretării o minciună sau o prefăcătorie din arta tragediei lui Sofocle sau a comediei lui Aristofan. Poţi găsi un Michelangelo în propria persoană, la atelierul de pictură. Poţi să te descoperi şi să‑i descoperi pe cei de lângă tine la seminarul de comunicare al măicuţei Mirela. Poţi să foloseşti materiale reciclabile pentru a face măşti, păpuşi şi figurine la atelierul de design.

Poţi fi tu însuţi în atâtea moduri, prin vorbă, prin faptă, prin imaginaţie, fără ca cineva să te critice, ci dimpotrivă, să fie alături de tine în calitate de prieten. Animatori precum părintele Mircea, Geanina (coordonatoarea atelierului de pictură), măicuţele Mirela şi Ioana şi mulţi alţii sunt aici pentru a te învăţa cum să fii împăcat cu tine însuţi.

Însă programul unei zile cuprinde, pe lângă atelierele de creaţie, şi ateliere în care copiii din tabără interacţionează şi mai mult, precum atelierul de dans unde, în paşi de vals sau de tango, poţi să afli câte ceva despre un Manuel sau un Vlad sau un Rogers sau altcineva, pentru că posibilităţile sunt multiple. Iar la ora de muzică, uneori acordurile cântărilor Sfintei Liturghii răsunau din capelă, alteori versurile cântecelor haiduceşti cuprindeau întreg seminarul la apus de soare.  

Seara era dedicată sportului, iar din proprie experienţă pot spune că jocul de fotbal al fetelor era cam jalnic pe lângă cel al băieţilor care se aruncau în atac împotriva animatorilor. Sala vuia când părintele Mircea sau părintele Cornel reuşeau să înscrie, dar şi atunci când băieţii reuşeau să distrugă apărarea părintelui Adrian. 

Şi tabăra nu ar fi tabără fără o excursie, care anul acesta a fost un scurt pelerinaj pe la mănăstirile din nordul vechii Moldove: Voroneţ, Humor, Râşca şi Mănăstirea Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava.   

Ce sfârşit putea fi mai solemn decât un foc de tabără? Iar a doua zi, cu lacrimi fierbinţi de emoţie, ne‑am despărţit de locul unde putem fi noi înşine… împliniţi ca şi copii prin joc şi cântec, ca oameni prin prietenii şi speranţă, ca şi credincioşi prin rugăciune. Chiar dacă finalul este atât de aproape, prin gând şi prin contactul pe care‑l păstrăm prin internet putem salva amintirea unei minuni de aproape două săptămâni.

Acum nu pot spune decât că, deşi totul zboară în jur, când speri, când trăieşti printre prieteni adevăraţi pe care nici într‑o viaţă nu i‑ai putea găsi, ai sentimentul că eşti nemuritor.

,,Iubirea e doar aceea care nu scade şi câtă vreme va exista, nu se va abate de la calea sa.” (Nezami Ganjavi)