FRAGMENTE NEODIHNITE (MAI 2011)

Coincidenta e felul lui Dumnezeu de a : rămâne anonim.

Albert Einstein, Cum văd eu lumea

Într-una din zile, spre seară, Avva Isaac le-a spus ucenicilor să arunce în grădină toate sapele care se aflau în mănăstire. Apoi a adăugat: „Când se va ivi ziua să pregătiți mân­care lucrătorilor noștri”. După ce s-a făcut ziuă și mâncarea a fost gata, Avva Isaac a luat pe frați și, poruncindu-le să ia cu ei de-ale gurii, a mers cu ei în grădină.

Åži, intrând, au găsit acolo atâția lucrători câte sape au fost aruncate cu o seară înainte. Aceștia intraseră pe furiș noaptea, cu gândul să fure, însă gândurile le-au fost schimbate prin pu­terea lui Dumnezeu. Așa se face că, în cele din urmă, tâlharii au luat sapele pe care le-au găsit în grădină și - din ceasul cel dintâi al nopții și până la venirea Cuviosului Isaac - tot pământul care era nesăpat în grădină, l-au săpat.

Întâmpinându-i, Avva Isaac le-a zis: „Bucurați-vă, fraților! încetați acum lucrul pen­tru că v-ați ostenit mult lucrând toată noaptea”. Åži aducându-le hrană, le-a poruncit să se odih­nească și să se veselească. Iar după ce s-au să­turat, Cuviosul a zis către dânșii: „De cele ce aveți trebuință din grădină, intrând pe ușa mă­năstirii să cereți și, cu binecuvântare, veți lua, iar păcatul tâlhăriei să-l lăsați”. Apoi Avva Isaac le-a dat haine câte au voit. Åži astfel, cei ce in­traseră în grădină tâlhărește ca să facă păcat au ieșit fără de păcat și cu binecuvântare, în­cărcați cu plată pentru ostenelile lor.

Viețile sfinților, Cuviosul Isaac Sirul

Se spune despre Monahia Sara că timp de 15 ani a fost luptată tare de demonul desfrâului, însă niciodată nu se ruga să treacă de la ea ispita aceasta, ci numai zicea: „Dumnezeule, întărește-mă!”. Când duhul desfrâului se năpustea mai tare asupra ei, ea începea să se nevoiască mai mult cu postul, cu privegherea și cu rugă­ciunea. într-un sfârșit, duhul cel rău i-a grăit, zicând: „M-ai biruit, Sara!”. Ea i-a răspuns: „Nu eu te-am biruit, ci Stăpânul meu, Hristos!”.

 MATERICUL, Cuvinte culese de Avva Isaia pentru cinstita monahie Teodora

Când un om reușește să facă ceva ce i-a solicitat mult efort, în el începe să lu­creze trufia. Cel ce slăbește se uită cu dispreț la grași, iar cel ce s-a lăsat de fumat răsucește na­sul disprețuitor când altul se bălăcește încă în viciul său. Dacă unul își reprimă cu sârg pati­mile trupului, se uită cu dispreț și cu trufie că­tre păcătosul care se căznește să scape de pă­cat, dar instinctul i-o ia înainte! Ceea ce reușim ne poate spurca mai ceva decât păcatul însuși. Ceea ce obținem se poate să ne dea peste cap re­perele emoționale în așa manieră încât ne um­ple sufletul de venin.

Banii care vin spre noi ne pot face aro­ganți și zgârciți, așa cum succesul ne poate răsturna în abisul înfricoșător al patimi­lor sufletești. Drumul către iubire se îngustea­ză când ne uităm spre ceilalți de la înălțimea vulturilor aflați în zbor. Blândețea inimii se usu­că pe vrejii de dispreț, de ură și de trufie dacă sufletul nu este pregătit să primească reușita sa cu modestia și grația unei flori. Tot ce reu­șim pentru noi și ne aduce energie este menit a se întoarce către aceia ce se zbat, încă, în sufe­rință și-n păcat.

Ochii noștri nu sunt concepuți pentru dispreț, ci pentru a exprima cu ei chi­pul iubirii ce se căznește să iasă din sufletele noastre. Succesele nu ne sunt date spre a ne înfoia în pene, ca în mantiile statuilor, ci pentru a le transforma în dragoste, în dăruire pentru cei din jur... Slăbește, bucură-te și taci! Lasă-te de fumat, bucură-te și taci! Curăță ograda ta, bucură-te de curățenie și lasă gunoiul vecinu­lui acolo unde vecinul însuși l-a pus. Căci între vecin și gunoiul din curte există o relație ascun­să, niște emoții pe care nu le cunoști, sentimen­te pe care nu le vei bănui vreodată și cauze ce vor rămâne, poate, pentru totdeauna ascunse minții și inimii tale.

Nicolae Steinhardt, Acum știu, am aflat și eu...

Judecata de Apoi va fi vederea totală a omu­lui deplin. Simone Weil observă cu pro­funzime: „Tatăl din ceruri nu judecă. Din El, făp­turile se judecă pe ele însele”. Pentru marii mistici, judecata nu este amenințarea unor pedepse, ci descoperirea lumii, adică a iubirii divine.

Dumnezeu este veșnic egal cu El însuși, în Iubirea care îl definește. „Păcătoșii din iad nu sunt lipsiți de dragostea dumneze­iască”, spune Sfântul Isaac: din unghi subiec­tiv, aceeași iubire „devine suferință în cei con­damnați și bucurie în cei aleși”. După revelația de la sfârșitul timpurilor, Hristos nu va putea să nu fie iubit; însă indulgența și golul din su­flete îi vor face pe unii incapabili să răspundă iubirii lui Dumnezeu și, de aici, vor urma sufe­rințele indescriptibile din iad.

Acesta este adevăratul înțeles al imagi­nii „focului”, care nu înseamnă chin și pedeapsă, ci curățire și vindecare. Sabia lui Dumnezeu coboară în adâncimile omului, con­stată că darul lui Dumnezeu nu a fost primit și descoperă golul scobit prin refuzul iubirii, pre­cum și tragica disproporție dintre rostul chemă­rii și conformitatea răspunsului. Complexitatea amestecului dintre bine și rău de-a lungul vie­ții pământești - descrisă în parabola grâului și a neghinei (Matei 13, 24-30) — invalidează ori­ce noțiune juridică și ne pune în fața marelui mister al înțelepciunii divine, în care dreptatea și milostivirea converg. „în amurgul vieții noas­tre vom fi judecați pentru dragoste”, adică pe măsura celor pe care i-am iubit pe pământ.

 Paul Evdokimov, Iubirea nebună a lui Dumnezeu