ORTODOXIA OCCIDENTALÄ‚ (II)

   Comunitatea de rit apusean, care a luat numele de Biserica Ortodoxă din FranÅ£a - Eglise Orthodoxe de France (ECOF), pentru că avea în ve­dere restaurarea vechii Biserici din FranÅ£a ca Biserică ortodoxă locală¹, a rămas o vreme fără o instanÅ£ă canonică superioară² păstrându-ÅŸi însă le­găturile cu mari duhovnici (ca Arhiepiscopul Alexandre de la Bruxelles - considerat ca un sfânt — ÅŸi Arhimandritul Venedictos de la Napoli).

Apoi a intrat în legătură cu Arhiepiscopul Ioan de la San Francisco (1896-1966) al Bisericii Ruse în Afara GraniÅ£elor (care avea să-l canonizeze în 1994³) prin interme­diul unui ascet de la Muntele Athos care avusese arătarea acestuia în rugăciune. Sf. Ioan a studiat toate textele liturgice ale ECOF, a slujit liturghia după vechiul rit al Galilor restaurat, ÅŸi a binecuvântat în întregime ritul în 1961. Iar în 1964 a hirotonit episcop pe Părintele Eugraf sub numele de Ioan-Nectarie de Saint-Denis⁴. ReproÅŸurile pe care le-ar fi făcut Sf. Ioan de San Francisco Episcopului Ioan de Saint-Denis pentru aÅŸa-zise „abateri canonice” Å£in de răutate ÅŸi bârfe de sacristie. Cei doi episcopi erau într-o mare comuniune duhovnicească (după cum o atestă corespondenÅ£a lor) ÅŸi erau însufleÅ£iÅ£i de acelaÅŸi duh profetic ÅŸi misionar. Dar tânăra obÅŸte apuseană ajungea inevitabil să practice iconomia duhovnicească, atât de dragă Ortodoxiei, căci experi­enÅ£a pe care o trăia era atât de nouă încât nu avea niciun model în istoria Bisericii: trebuia să păstorească creÅŸtini din vechime (francezii sunt creÅŸtini de 2000 de ani) în căutarea Ortodoxiei, ÅŸi nu niÅŸte păgâni sau niÅŸte heterodocÅŸi convinÅŸi. Nu li se puteau aplica ad literam canoanele. Cu atât mai mult cu cât canoanele nu sunt ab­solute: Hristos ne învaÅ£ă cu tărie să practicăm „în duh” ÅŸi nu după literă. Evreii care L-au osândit I-au reproÅŸat că strica Legea. Trebuie să ne străduim să înÅ£elegem situ­aÅ£ia: Sf. Ioan era împărÅ£it între nevoia de a face iconomie pentru francezii care desco­pereau Ortodoxia ÅŸi reproÅŸurile fraÅ£ilor săi episcopi din Sfântul Sinod de la New York, care erau ultra-conservatori. Iar scrisorile de denunÅ£are, în general calomnioase, tri­mise la New York ÅŸi San Francisco din micro-cosmosul ortodox parizian, nu au schim­bat lucrurile în bine. Episcopul Ioan s-a justificat pe larg în scris cu privire la reproÅŸurile care i se aduceau, dar niciunul dintre cei care l-au criticat — ÅŸi încă îl mai critică — nu au Å£inut cont de aceasta: preferă să continue cu calomniile fără să ve­rifice nimic. De asemenea, cea mai mare parte a celor care critică vechiul rit al Galilor restaurat nu au asistat niciodată la o slujbă în acest rit, nici nu l-au citit măcar. Ar tre­bui mai degrabă să-ÅŸi pună întrebarea de ce acest rit hrăneÅŸte atâÅ£ia credincioÅŸi de 70 de ani încoace...

Dar o dramă a răsturnat situaÅ£ia: moartea neprevăzută a ArhiepiscopuluiIoan de San Francisco, la 2 iulie 1966, cu atât mai mult cu cât în acel moment exis­tau tulburări interne în sânul clerului ECOF, care nu sunt spre cinstea celor care le-au cauzat (istoria va judeca). Această conjunctură rea a atras o nouă ruptură cu Sfântul Sinod al Bisericii Ruse în Afara GraniÅ£elor, care voia să impună ritul bizantin obÅŸtii de rit apusean⁵.

Aceste ultime încercări au frânt inima Episcopului Ioan. În timpul ultimilor ani ai vieÅ£ii, s-a străduit să intre în legătură cu Bisericile care ar fi putut înÅ£elege drumul aparte al occidentalilor în Ortodoxie. A găsit un interlocutor atent în persoana Patriarhului Iustinian al României, care l-a primit la BucureÅŸti în 1969 ca pe un cap al Bisericii. Dar discuÅ£iile nu au ajuns la o concluzie la moartea Episcopului Ioan, la 30 ianuarie 1970. Cel care i-a urmat, Gilles Bertrand-Hardy a fost primit oficial în jurisdicÅ£ia Patriarhiei Române în 1972 ÅŸi a fost hirotonit episcop cu numele de Gherman de Saint-Denis.

Episcopia de rit occidental s-a dezvol­tat ÅŸi a deschis parohii în toate regiunile FranÅ£ei, ca ÅŸi în Å£ările francofone vecine, căci bogăÅ£iile duhovniceÅŸti ÅŸi liturgice pe care le aducea răspundeau nevoilor ÅŸi aÅŸ­teptărilor a numeroÅŸi creÅŸtini din Apus.

Dar relaÅ£iile dintre Episcopul Gherman ÅŸi Sfântul Sinod al României s-au înrăută­Å£it de-a lungul timpului din mai multe mo­tive. Pe de o parte, la nivel local, ostilita­tea permanentă a ortodocÅŸilor din diaspora făcea ca orice apropiere să devină imposi­bilă (episcopii din Comitetul inter-episco- pal al FranÅ£ei nici măcar nu au acceptat să-l primească). Pe de altă parte, statutul particular al ECOF ÅŸi al episcopului său în sânul Patriarhiei române nu făceau prea uÅŸoare schimburile. Intr-adevăr, episcopul francez nu a fost cu adevărat integrat în Sfântul Sinod [al BOR], eparhia sa fiind considerată ca o Biserică aparte, ÅŸi mai ales credincioÅŸii ÅŸi clerul francez erau excluÅŸi din discuÅ£iile între episcopi. De fapt rapor­turile erau mai mult canonice decât duhov­niceÅŸti (dar România era pe atunci sub ti­rania comunistă iar Biserica era supusă la constrângeri dure). După aproape un dece­niu, relaÅ£iile s-au rarefiat, iar apoi s-au în­răutăÅ£it. Principalul reproÅŸ care se aducea episcopului erau deficienÅ£ele duhovniceÅŸti ÅŸi de practică sinodală, ca ÅŸi absenÅ£a întâl­nirilor duhovniceÅŸti care provine de aici.

Episcopul Gherman nevrând să Å£ină seama de reproÅŸuri ÅŸi nici să se schimbe, Patriarhia română a sfârÅŸit prin a-i retra­ge binecuvântarea canonică în 1993, dar fără nicio altă acÅ£iune canonică. Cea mai mare parte a parohiilor a urmat pe epi­scop, dar o mică parte a clerului ÅŸi a cre­dincioÅŸilor a ales să rămână în comuniune cu Biserica română, care nu le-a impus să schimbe nici ritul nici obiceiurile, ci le-a re­comandat numai să „trăiască dimpreună cu fraÅ£ii lor”.

Aceste parohii franceze au participat activ în restructurarea Arhiepiscopiei Române a Europei Occidentale, al cărui locum tenens era Mitropolitul Serafim al Berlinului. Dar în 1995, Comitetul inter-episcopal al FranÅ£ei le-a impus ritul bi­zantin, deÅŸi ele făcuseră dovada acurateÅ£ei ecleziologice⁶, neÅ£inând seama de iconomia duhovnicească, într-o lipsă deplină de în­Å£elegere ÅŸi generozitate. Acest lucru a avut ca urmare, între altele, de a menÅ£ine în ace­eaÅŸi stare pe credincioÅŸii rămaÅŸi sub omoforul episcopului Gherman, în loc de a le întinde mâna pentru ca aceÅŸtia să poată regă­si comuniunea Bisericii. Această hotărâre necugetată a fost un dezastru pastoral. În 1998 a avut loc alegerea ÅŸi hirotonirea Arhiepiscopului Iosif. Arhiepiscopia a fost ri­dicată la rang de Mitropolie în 2001.

Episcopia de rit occidental (ECOF) continuă să trăiască sub omoforul Episcopului Gherman, dar fără instanÅ£ă canonică superioară. Aceasta este desigur o deficienÅ£ă ca­nonică ÅŸi ecleziologică, dar nu înseamnă că bogăÅ£iile dezvoltate de această eparhie de 65 de ani sunt lipsite de valoare.

Această istorie frumoasă ÅŸi dureroasă este o învăÅ£ătură duhovnicească. Cu toÅ£ii au gre­ÅŸit. Occidentalii au fost prea sigur de ei, nu îndeajuns de ascultători, iar OrtodocÅŸii au avuto inimă uscată: s-au temut de nou ÅŸi nu au avut „o inimă milostivă”, cea a Bisericii una.

Dar, indiferent de greÅŸelile ÅŸi de deficienÅ£ele omeneÅŸti, trebuie să subliniem că Ortodoxia occidentală este o viziune profetică, privind întreaga Biserică, pleromul ei, căci ea readuce în discuÅ£ie de facto schisma care sfâÅŸie Biserica de 1000 de ani. Or, împlinirea profeÅ£iilor depăÅŸeÅŸte noÅ£iunea noastră de timp, căci pentru Dumnezeu „1000 de ani sunt ca o singură zi” (Ps 90[89], 4). E de ajuns ca sămânÅ£a să rămână vie, în „pământ bun” (Luca 8, 15).

Părintele Noel TANAZACQ, Paris

Note:

1.Ea va primi numele de Biserică Catolică Ortodoxă din FranÅ£a (Eglise Catholique Orthodoxe de France - ECOF) în 1960, la recomandarea Arhiepiscopului Ioan de San Francisco, pentru a ară­ta că Ortodoxia era prin firea sa catolică, adică universală. Dacă într-adevăr Ortodoxia nu se poate practica decât într-un cadru liturgic oriental, atunci ea se leapădă de catolicitatea sa pen­tru a nu mai fi decât Biserica de Răsărit, adică partea orientală a Bisericii.

2.Ea însă nu a fost singura în această situaÅ£ie: aÅŸa s-a petrecut ÅŸi cu Arhiepiscopia rusă din stra­da Daru timp de mai mulÅ£i ani.

3.A fost canonizat în 1994 cu numele de Sf. Ioan de Shanghai ÅŸi de San Francisco, pentru că a fost episcop de Shanghai între 1934 ÅŸi 1949, apoi episcop de San Francisco între 1962 ÅŸi 1966. A fost de asemenea responsabil de ortodocÅŸii din Europa occidentală aflaÅ£i sub jurisdicÅ£ia Bi­sericii Ruse din Afara GraniÅ£elor.

4.În amintirea Sf. Ioan de Cronstadt ÅŸi a Sf. Nectarie din Egina, ultimii doi sfinÅ£i canonizaÅ£i în Ortodoxie care au fost profeÅ£i ai reînnoirii Ortodoxiei ÅŸi a misiunii ei în Occident.

5.Sf. Ioan de San Francisco avea un har profetic, ca mulÅ£i sfinÅ£i. Era susÅ£inut de Mitropolitul Anastasie al New Yorkului, care a fost capul Sfântului Sinod până la moartea sa, la 12 mai 1965, dar numeroÅŸi episcopi nu erau de acord cu el ÅŸi îl criticau. I se reproÅŸa chiar că se roagă prea mult... Următorul lui Anastasie, Mitropolitul Filaret, era temător ÅŸi nu avea aceeaÅŸi an­vergură duhovnicească.

6.Faptul de a sluji într-un rit occidental nu i-a împiedicat să aibă un comportament ecleziologic drept, ortodox, întemeiat pe comuniune. Dar ortodocÅŸii locali nu au Å£inut cont de aceasta. Pen­tru ei, nimeni nu poate fi ortodox decât dacă urmează tradiÅ£ia liturgică a Răsăritului. Cu toa­te acestea, există numeroase parohii de rit occidental în Statele Unite ÅŸi în America de Sud, care slujesc în rituri diverse.