Arhimandritul Sofronie ne învață că în Biserică Duhul Sfânt este Cel ce îi încredințează pe oameni de realitățile care țin de Dumnezeu. Învierea lui Hristos se cere nu demonstrată de la o generație la alta, ci împărtășită prin puterea Duhului. Nu mintea ne-o vestește viu, pentru că realitățile minții căzute prin păcat nu pot exprima Viul vieții veșnice, ci puterea lui Dumnezeu, manifestă în Biserică prin intermediul Vistierului bunătăților și Dătătorului de viață (vezi rugăciunea : Împărate ceresc, Mângâietorule…) care este Duhul Sfânt (1). Viul împărtășit de Dumnezeu omului este un preaplin care arată insuficiența puterilor noastre. Sfântul Siluan distinge între cunoașterea lui Dumnezeu cel Viu, posibilă prin atingerea de El prin har, și învățarea unor cunoștințe despre El la modul rațional. Chiar și un om excepțional înzestrat în plan intelectual, spune arhimandritul Sofronie, va rămâne la fel de lipsit de mijloace de expresie ca oricare altul, când va atinge realitățile de care vorbea sfântul Siluan. (2) Realitățile lui Dumnezeu sunt altele decât cele ale omului. A te împărtăși de ele, om fiind, cere o mutare-de-la-moarte-la-viață. Este acea „pascha” (ebr. trecere, Paști) de la a-ți conduce trăirea și căutările după înțelesurile gândirii și simțirii psihologice la a te lăsa condus de harul care se face simțit în inima ta onest-căutătoare de Dumnezeu. În Hristos „moare” răstignit prin pocăință omul strict psihologic spre a învia omul duhovnicesc. Iar duh-ovnicie este ce învață Duhul pe om, și nicidecum acceptarea unui chip natural de funcționare al sufletului mai ameliorat moral. Este o adevărată înviere a sufletului. Ce treabă are atunci învierea omului cu moralitatea? De fapt nici nu există morală în viața creștină : este fie împărtășire de duh de viață din Duhul, fie nu este nimic. Departe de a chema la un „a gândi altfel” strict omenește, convertirea creștină cheamă la descoperirea unui profund al realității pe care nu-l puteai nici măcar bănui înainte, și aceasta tocmai prin felul tău „mort” de a te relaționa cu lumea ca unul fără legătură cu Duhul Vieții. Grecii folosesc termenul de metanoia în sens de înnoire a minții (gr. meta-schimbare + nous-minte,). Este vorba despre convertirea conștiinței umane, prin depășirea psihologicului-strict, la ceea ce Însuși Dumnezeu atrage ca inima și mintea să primească drept simțire.

Ascultarea de duhovnic este o astfel de cale. Prin pocăință, mintea „moare” înțelesurilor firești spre a „învia” celor descoperite de Dumnezeu. Spune deci arhimandritul Sofronie că în teritoriul Duhului nu poate exista « bogăție » a gândirii și a noțiunilor teologice. Adică în casa Domnului există altceva decât o erudită bibliotecă plină de înțelesuri omenești, fie ele și religioase. „Cuvântul omenesc nu e în stare să exprime viața la care am fost chemați și pe care ne-o dă Dumnezeu. Domnul Însuși S-a ferit să o descrie în cuvinte, și a zis : « Când va veni Duhul Adevărului, Acela vă va învăța tot adevărul … și în ziua aceea nu Mă veți mai întreba nimic » (In 16, 13-23).” (3) Iată spre ce taină duce pe om Învierea lui Hristos ...

Pr. Răzvan Ionescu

Note

1. Cf. rugăciunea : « Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul Adevărului, Care pretutindenea ești și toate le plinești, Vistierul bunătătilor și Dătătorule de viață, vino și Te sălășluiește întru noi și ne curățește de toată întinăciunea și mântuiește, Bunule, sufletele noastre ».
2. Arhimandritul Sofronie, Viața și învățătura starețului Siluan athonitul scrise de ucenicul său, arhimandritul Sofronie, ed. Deisis, Sibiu, 2008, p. 209.
3. Ibidem, p. 209.