Cum se explică această evoluție care în două secole a dus la o asemenea îndepărtare? Este oare suficient să invocăm pretențiile papale la primatul absolut sau inovațiile teologice de origine germanică precum faimosul filioque (în privința căruia de altfel Roma a ezitat îndelung până să-l adopte, așa cum vom arăta într-un articol următor)? Între Roma și Constantinopol mai avuseseră deja loc controverse teologice și politice, până la urmă însă comuniunea dintre cele două patriarhii fusese restabilită, cum s-a văzut în cazul rupturii din vremea papei Nicolae I și a Sfântului Patriarh Fotie al Constantinopolului (sec. IX). Dar în afara acestor probleme, Biserica occidentală a cunoscut din vremea lui Carol cel Mare și până în secolul schismei o profundă transformare a structurilor sale esențiale (episcopi, preoți, mănăstiri), însoțite de o schimbare a înțelegerii față de ceea ce este trupul Bisericii. Aceste schimbări fără precedent nu puteau să nu afecteze comuniunea cu ansamblul Bisericii.

I. Episcopi și stareți puși în slujba suveranilor carolingieni și a familiilor feudale

Ierarhii și stareții marilor mănăstiri sunt stâlpii organizării Bisericii. Transformarea lor în feudali supuși împăratului sau regelui îi îndepărtează de la misiunea lor definită de tradiția Bisericii. Cum s-a ajuns la acest lucru în vremea carolingienilor? Spre deosebire de imperiul bizantin care moștenise o solidă administrație romană, una din problemele imperiului carolingian consta în slăbiciunea mijloacelor de guvernare. Pentru a consolida construcția statului, împăratul i-a supus pe episcopi și pe stareți în serviciul său direct, acordându-le ceea ce am numi prerogative publice: justiția civilă, colectarea impozitelor pentru stat și chiar atribuții militare, ceea ce era cel mai exagerat dintre toate. Aceste prerogative constituiau o sursă importantă de venituri, dar erau în același timp obligații foarte apăsătoare, așa încât mulți episcopi se plângeau că sunt împiedicați în lucrarea lor bisericească. Însă puțin câte puțin ei s-au transformat în adevărați mari feudali, integrați în sistemul complex de relații de vasalitate, avându-l în frunte pe suveran. Suveranii carolingieni au început chiar să ceară în schimbul acordării unei episcopii jurământul de vasalitate (așa cum era obiceiul pentru prinți și cavaleri), practică la care s-a renunțat în secolul XI. Cu timpul, majoritatea episcopilor proveneau din familia suveranului sau din marile familii aristocratice, fără să fi primit o educație religioasă pregătitoare. Ei continuau să ducă o viață asemănătoare cu cea a fraților și rudeniilor lor. Aceasta a dus la o mare decădere a moravurilor în rândul clerului. Simonia, în sensul comerțului cu tainele Bisericii, îndeosebi cu taina hirotoniei, devenise o practică generalizată. Suveranii dobândeau venituri considerabile din vânzarea scaunelor episcopale, iar episcopii la rândul lor recuperau mai departe averea cheltuită.
În acest context se simțea nevoia unei mari schimbări. Ea a început prin fondarea unei mănăstiri, Cluny, care va deveni centrul unei mari reforme a mănăstirilor în Occident și mai apoi a unei reforme generale a Bisericii occidentale și a papalității.

II. Cluny , centrul unei ample reforme a mănăstirilor din Occident

De ce această mănăstire a avut atâta importanță în Evul Mediu occidental? Încă de la fondarea sa în 909, Cluny a primit privilegiul de a fi liberă de orice autoritate laică sau episcopală, cu excepția papei. Aceasta a protejat-o față de orice influență a suveranilor sau a marilor familii feudale. Ea a putut să pună în mișcare o amplă reformă a vieții monahale, după vechea regulă a Sfântului Benedict de Nursia. Papa de la Roma a împuternicit pe stareții de la Cluny să reformeze orice mănăstire care va cere acest lucru și care va primi să intre sub ascultarea lui. Astfel stareții de la Cluny, personalități foarte puternice și deosebit de respectate în epocă, mergeau neobosiți din mănăstire în mănăstire pentru a răspândi modelul de viață de la Cluny și pentru a fonda noi comunități. Vechi mănăstiri precum Fleury-sur-Loire (unde erau cinstite moaștele Sfântului Benedict), Lerins (fondată de Sfântul Ioan Cassian), Saint Denis de la Paris sunt reformate, iar printre noile fundații amintim Vézelay în Burgundia (dedicată sfintei Maria Magdalena) sau Moissac în Aquitania. În cursul secolului XI, Cluny devine „mama” unei mari familii de mănăstiri „fiice”: aproape 2000 de comunități sunt reformate și puse în subordinea centrului de la Cluny pe o vastă întindere din cuprinsul actual al Franței, Germaniei, Spaniei, Italiei, Elveției, Marii Britanii. Astfel s-a format o adevărată federație multinațională, dotată cu o organizare administrativă foarte ingenioasă pentru epoca respectivă, care-și avea splendida „capitală” la Cluny. Marea biserică de la Cluny, capodoperă a arhitecturii romane, era de o grandoare fără egal, rămânând cel mai mare edificiu al creștinătății până la construirea catedralei Sfântul Petru de la Roma în secolul XVI (însă nu o mai putem vedea, pentru că a fost distrusă la Revoluția franceză). Această nouă formă de organizare monastică, neîntâlnită la aceste dimensiuni în Orient, constituie începutul dezvoltării diferitelor ordine mănăstirești universale care vor marca istoria Bisericii catolice (cistercienii, în jurul mănăstirii Citeaux, care vor reface într-un spirit mai ascetic modelul de la Cluny, apoi sub o nouă formă dominicanii și franciscanii, mai târziu, iezuiții, etc).

Care a fost folosul acestei reforme fără precedent? Cluny a avut meritul a de contribui la eliberarea Bisericii de sub stăpânirea puterii laice a suveranilor și a feudalilor. Prin reforma răspândită cu zelul și priceperea stareților săi remarcabili, disciplina monastică a fost restabilită, iar viața spirituală a cunoscut o noua dezvoltare în tot Occidentul; această spiritualitate a urmat însă o cale diferită de cea a mănăstirilor din Orient, la fel ca și evoluția intelectuală, care s-a îndepărtat din ce în ce mai mult de teologia Sfinților Părinți. Dar privind din punctul de vedere al nașterii unei noi civilizații, care va influența în curând întreaga lume, mănăstirile clunisiene au fost centre spirituale și intelectuale marcante. Ele au avut de asemenea un rol pacificator în contextul luptelor nesfârșite dintre feudali, contribuind la respectarea de către laici a ceea ce se numea atunci „pacea lui Dumnezeu”. Însă toate acestea au fost umbrite de imensa bogăție și putere dobândite de Cluny, în pofida regulii sfântului Benedict, ca și cum Biserica nu ar fi făcut decât să ia locul stăpânilor laici. Vom vedea în continuare că opera clunisiană a pregătit o mare reformă a Bisericii și a papalității, decisivă pentru viitorul Occidentului.

Ioana Georgescu-Tănase