A doua este postul cu măsură, sau a mânca o dată pe zi și a nu te sătura. Mâncarea să fie de un singur fel, din bucate modeste, care se găsesc fără bătaie de cap și pe care nu le poftește sufletul decât dacă nu este altceva. Aceasta pentru ca omul să biruiască lăcomia pântecelui, nesăturarea și pofta, și să rămână neîmprăș-tiat; ÅŸi ca să nu respingă vreun fel, lepădând în chip rău cele ce au fost făcute ca bune foarte de Dumnezeu, nici să înghită toate deodată, fără înfrânare și cu voluptate, ci mâncând în fiecare zi câte un singur fel de mâncare să se folosească de toate, spre slava lui Dumnezeu, neoprindu-se de la nimic, cum fac blestemații de eretici, de parcă ar fi ceva rău. Iar vinul, după vreme, căci la bătrânețe, la neputință și la frig e foarte folositor. Dar și atunci puțin. Iar la tinerețe, la căldură și la vreme de sănătate, e mai bună apa, dar și aceasta cât se poate de puțină. Căci setea e mai bună decât toate faptele trupești. 

A treia este privegherea cu măsură, adică a avea jumătate de noapte pentru somn, iar jumătate pentru psalmodie și rugăciune, pentru suspine și lacrimi. Aceasta pentru ca prin postul și privegherea cu măsură trupul să se facă supus sufletului, sănătos și gata spre tot lucrul bun, iar sufletul să capete bărbăție și luminare, ca să vadă și să facă cele cuvenite.

A patra este psalmodia sau rugăciunea trupească, prin psalmi și îngenuncheri, ca să se ostenească trupul și să se smerească sufletul, ca să fugă vrăjmașii noștri draci și să se apropie prietenii noștri îngeri, să cunoască omul de unde primește ajutor, ca nu cumva să se mândrească din neștiință socotind că lucrările sunt ale sale, și să fie astfel părăsit de Dumnezeu, ca să-și cunoască neputința.

A cincea este rugăciunea duhovnicească, făcută cu mintea, rugăciune care se ferește de orice gând. Stând în cele zise și căzând la Dumnezeu cu frângeri negrăite, mintea cere să se facă numai voia dumnezeiască întru toate faptele ÅŸi cugetările sale, neprimind niciun gând sau figură sau culoare sau lumină sau foc sau peste tot altceva. Åži ca una ce privește numai la Dumnezeu și vorbește numai cu El, rugăciunea lui a ajuns fără formă, fără culoare ÅŸi fără figură. Căci aceasta este rugăciunea curată, ce se cade să o aibă cel lucrător. Iar celui contemplativ i se cuvin altele mai mari decât acestea.

A șasea este citirea cuvintelor ÅŸi a vieților Părinților, nedându-și auzul dogmelor străine sau altor învățături, mai ales celor eretice. Aceasta pentru a învăța din dumnezeieștile Scripturi și din dreapta socoteală a Părinților cum să biruiască patimile ÅŸi să dobândească virtuțile; și ca să se umple mintea lui de cuvintele Duhului Sfânt ÅŸi să uite cuvintele și gândurile necuviincioase de mai înainte, pe care le-a auzit fiind afară de chilie; și ca prin multa rostire a rugăciunii ÅŸi a citirii să ajungă să aibă cugetări bune. De fapt, rugăciunea e ajutată de citirea în liniște, iar citirea de rugăciunea curată, când iei aminte la cele spuse și nu citești sau cânÅ£i în fugă.

Altfel nu poÅ£i cuprinde cum trebuie înțelesul lor, din pricina întunericului patimilor. Pe lângă aceasta, adeseori rătăcim prin închipuirea de sine. Mai ales pățesc asta cei ce-și închipuie că au înțelepciunea lumii acesteia, neștiind că avem nevoie de cunoștința prin făptuire ca să înțelegem acestea. Åži cel ce vrea să învețe cunoștința lui Dumnezeu nu trebuie să se folosească numai de auzire. Pentru că altceva este auzirea și altceva fapta. Căci precum numai din auzire nu poate ajunge cineva meșteșugar, ci câștigă deprinderea meșteșugului lucrând ÅŸi văzând ÅŸi multe greșind și îndreptându-se după cei iscusiți prin răbdare și prin tăierea voilor sale, după vreme îndelungată, așa și cunoștința duhovnicească nu se naște numai din cugetare, ci se dă de Dumnezeu după har celor smeriți la cuget. Că cel ce citește Scripturile pare să le cunoască în parte nu e de mirare, mai ales dacă e lucrător. Dar unul ca acesta nu are cunoștința lui Dumnezeu, ci trebuie să asculte cuvintele celor ce au cunoștință. Deci cei ce au scris au avut adeseori cunoștință de Dumnezeu, ca și proorocii, dar el încă nu. Drept aceea și eu, culegând de asemenea din dumnezeieștile Scripturi și neînvrednicindu-mă să aud de la Duhul, am auzit de la cei ce au auzit de la Acela, cum aud unii despre o cetate sau despre un om de la cei ce le-au văzut pe acestea.

A șaptea este întrebarea celor experimentați despre cuvânt sau faptă, ca nu cumva din necercare sau din plăcerea de sine, înțelegând și făcând cineva unele în locul altora, să rătăcească și să cadă în părerea de sine, închipuindu-și că știe cum trebuie, neștiind încă nimic, cum zice Apostolul.

Pe urmă, după toate aceste fapte trupești, monahul (creștinul) trebuie să aibă răbdare în toate cele ce vin asupra lui, pe care vrea Dumnezeu să le îngăduie spre învățarea, spre cercarea și spre cunoașterea slăbiciunii sale. Să nu se facă îndrăzneț și să nu-și piardă nădejdea, orice rău sau orice bine i s-ar întâmpla. E dator să se ferească de orice vis, de orice vorbă și de orice lucru fără rost ÅŸi să cugete pururea la numele lui Dumnezeu, mai des decât răsuflă, în toată vremea și locul și lucrul, și să cadă la El din suflet, adunându-și mintea din toate gândurile lumii și căutând să facă numai voia lui Dumnezeu. Atunci începe mintea să-și vadă greșelile sale ca nisipul mării. Acesta este începutul luminării sufletului și dovada sănătății lui. Atunci sufletul ajunge zdrobit și inima umilită, încât se socotește pe sine mai prejos de toți, cu adevărat. Atunci începe să înțeleagă binefacerile lui Dumnezeu, cele din parte și cele de obște, cele aflătoare în dumnezeieștile Scripturi, și greșelile sale. De atunci va păzi poruncile întru cunoștință, de la cea dintâi până la cea din urmă. Fiindcă Domnul le-a pus ca pe o scară și nu poate cineva să treacă peste una ca să ajungă la alta, ci trebuie să înainteze ca pe niște trepte, de la cea dintâi la cea de a doua și de la ea la cea de a treia, până ce-l vor face pe om Dumnezeu, prin harul Celui ce le-a dăruit pe ele celor ce hotărăsc să le împlinească.