Imperiul bizantin în vremea cruciadelor

Dinastia Comnenilor va deschide o perioadă fastă de renaÅŸtere politică ÅŸi culturală în BizanÅ£. Însă în efortul de război împotriva avansării musulmane, împăratul Alexie avea nevoie de sprijinul unor trupe străine. Cunoscând calitatea militară a cavalerilor franci, el trimite în 1095 o ambasadă papei Urban al II-lea cerându-i să-i înlesnească venirea câtorva contingente de cavaleri pe care să-i poată înrola ca mercenari sub comanda sa. Papa Urban avea însă alte planuri, ceea l-a surprins pe împărat care a trebuit să facă faÅ£ă unui nou fenomen militar ÅŸi religios: cruciadele.

I. RelaÅ£iile Bizantinilor cu noua monarhie papală după schisma de la 1054

Pentru a înÅ£elege declanÅŸarea cruciadelor este util să ne oprim puÅ£in asupra relaÅ£iilor dintre Roma ÅŸi Constantinopol în secolul al XI-lea, secol marcat de reforma papalităÅ£ii –despre care s-a scris în articolele precedente- ÅŸi de schisma de la 1054, numită mai târziu „marea schismă” dintre Roma ÅŸi Constantinopol, care durează până în prezent. La 16 iulie 1054 ambasadorii papei Leon al IX-lea au depus la Sfânta Sofia o bulă de excomunicare a patriarhului Constantinopolului (urmată de un act reciproc al acestuia), reproÅŸând Bisericii de la Constantinopol că nu recunoaÅŸte autoritatea papei, că ar fi modificat Crezul înlăturând Filioque („ÅŸi de la Fiul”) ÅŸi că ar avea practici liturgice deosebite de Biserica Romei. Nu ne oprim aici asupra problemelor teologice (am amintit deja că Filioque a fost introdus în biserica francilor de Carol cel Mare la 794 ÅŸi adoptat de Roma foarte târziu, la 1014, sub presiunea împăratului germanic). Excomunicări reciproce mai existaseră în trecut ÅŸi diferenÅ£ele dogmatice ÅŸi liturgice s-ar fi putut discuta în sânul unui nou conciliu ecumenic, însă noua ecleziologie a Romei, adică reorganizarea Bisericii după modelul monarhiei papale, era de neacceptat pentru Constantinopol, care perpetua structura colegială ÅŸi sinodală a Bisericii, primită de la început de la apostoli. Bizantinii înÅ£elegeau că pe lângă modificările dogmatice scopul papilor era mai ales afirmarea autorităÅ£ii lor supreme asupra tuturor creÅŸtinilor ÅŸi asupra tuturor statelor creÅŸtine.
Planul iniÅ£ial de cruciadă al papei Grigorie al VII-lea era simplu: trimiÅ£ând trupe Bizantinilor, aceÅŸtia ar fi acceptat până la urmă unirea cu Biserica romană, primind supremaÅ£ia Papei – plan care nu s-a putut pune în practică decât în vremea papei Urban al II-lea. La conciliul de la Clermont din 1095, rămas celebru prin chemarea generală la cruciadă formulată aici, papa Urban al II-lea a folosit ÅŸi el argumentul că Occidentul trebuie să vină în ajutor creÅŸtinilor din Orient împotriva musulmanilor, având ca scop final cucerirea sau eliberarea Ierusalimului, cetate a cărei importanÅ£ă pentru mântuirea creÅŸtinilor a fost complet redefinită. Însă obiectivul Bizantinilor nu era deloc luarea Ierusalimului, pierdut de multe secole, ci doar asigurarea unei linii de apărare care să oprească avansarea musulmanilor spre Constantinopol. De fapt, venirea cruciaÅ£ilor a adus mai multe pagube decât ajutor pentru imperiu, pentru că pe de-o parte a condus la unirea într-o defensivă comună a ÅŸefilor musulmani dezbinaÅ£i până atunci, iar pe de altă parte a pus în pericol chiar Constantinopolul, care va sfârÅŸi prin a cădea în mâinile Francilor ÅŸi ale VeneÅ£ienilor în timpul cruciadei a IV-a de la 1204, un traumatism fără seamăn, care va da semnalul declinului ÅŸi căderii BizanÅ£ului în ciuda redobândirii capitalei imperiale la 1261.

II. Prima cruciadă: de la zidurile Constantinopolului la cucerirea Ierusalimului

« Împăratul Alexie primi vestea apropierii grabnice a francilor cu oaste multă. /…/ Dar realitatea era încă mai gravă ÅŸi mai înfricoÅŸătoare decât toate zvonurile. Tot Apusul, cu mulÅ£imea sa de neamuri barbare vieÅ£uind între Atlantic ÅŸi Adriatică pornise cu familii întregi către Asia, traversând Europa de la un capăt la altul». Iată cum Ana Comnena, fiica împăratului Alexie I Comnenul îÅŸi amintea cu groază de prima venire a cruciaÅ£ilor la Constantinopol în drum spre Ierusalim la 1096. Surpriza Bizantinilor era totală în faÅ£a mulÅ£imii fără număr care s-a oprit la zidurile cetăÅ£ii: ei aÅŸteptau o trupă de cavaleri mercenari ÅŸi acum trebuiau să facă faÅ£ă unei mase anarhice de familii întregi, femei ÅŸi copii purtând semnul crucii ÅŸi neavând decât un singur Å£el: eliberarea Ierusalimului. Pe drum însă ei îi înspăimântau pe locuitori cu jafurile ÅŸi nelegiuirile lor, fiind înfometaÅ£i ÅŸi fanatizaÅ£i de predicile unor conducători, cum a fost celebrul Pierre l’Ermite (Petru Sihastrul), principalul ÅŸef al acestei prime miÅŸcări, numite ÅŸi „cruciada săracilor”. Aceasta a fost urmată de aÅŸa zisa „cruciadă a baronilor” condusă de mari feudali ai Apusului însoÅ£iÅ£i de cavaleri de renume. Cu aceÅŸtia împăratul Alexie reuÅŸeÅŸte să ajungă la o înÅ£elegere ÅŸi cu ajutorul lor redobândeÅŸte Niceea ÅŸi avansează spre Antiohia, însă în cursul asediului acestei cetăÅ£i relaÅ£iile se strică. Atunci cruciaÅ£ii continuă pe cont propriu ÅŸi reuÅŸesc să cucerească Antiohia, începând aici fondarea primelor entităÅ£i politice ale latinilor catolici în Å¢ara Sfântă. Succesul militar e încununat prin luarea Ierusalimului la 1099, ceea ce răsună în tot Occidentul ca o mare victorie simbolică.

III. O inovaÅ£ie apuseană: cruciada în Å¢ara Sfântă ca mijloc de răscumpărare ÅŸi mântuire

CruciaÅ£ii nu i-au surprins pe Bizantini numai prin comportamentul lor ci ÅŸi prin credinÅ£a lor, în care ortodocÅŸii nu se mai puteau regăsi. Un act de violenÅ£ă ca războiul era predicat chiar de Biserică ÅŸi justificat ca un mijloc de răscumpărare ÅŸi mântuire prin noile canoane prescrise de papă: „oricui va lua drumul Ierusalimului pentru a elibera Biserica lui Dumnezeu /…/ i se va considera acesta în loc de orice act de penitenÅ£ă” (Conciliul de la Clermont din 1095). Pelerinaje la locurile sfinte existau deja, dar se ajunge la o confuzie între pelerinaj ÅŸi război sfânt, aÅŸa cum se ajunge ÅŸi la confuzia între rolul preotului ÅŸi cel al soldatului, Bizantinii fiind revoltaÅ£i de practicile liturgice ale preoÅ£ilor-soldaÅ£i pe câmpul de luptă. Ierusalimul terestru, exaltat ca centru al lumii ÅŸi poartă a Ierusalimului ceresc, devine un element esenÅ£ial al credinÅ£ei, cruciaÅ£ii visând să moară acolo ÅŸi să fie înmormântaÅ£i cât mai aproape de Sfântul Mormânt, în ideea pregătirii pentru a Doua Venire a lui Hristos, aÅŸteptată de ei în locul acela. Cei căzuÅ£i în cruciadă sunt declaraÅ£i automat martiri ai lui Hristos. E adevărat că ÅŸi împăraÅ£ii BizanÅ£ului au încercat câteodată să introducă acest fel de concepÅ£ii în armata bizantină ÅŸi în Biserică, însă Biserica nu le-a acceptat niciodată în definirea credinÅ£ei ortodoxe ÅŸi a cultului (spre exemplu Patriarhul s-a opus împăratului Nicefor Focas care ceruse ca soldaÅ£ii morÅ£i în luptele împotriva musulmanilor să fie introduÅŸi în cultul martirilor). Ei sunt martiri în sensul unei jertfe omeneÅŸti prin care se apără Å£ara ÅŸi nu în sensul participării la taina jertfei lui Hristos pe cruce, singura mântuitoare pentru umanitate.
Seria cruciadelor a adâncit deci despărÅ£irea dintre Biserica Romei ÅŸi a Constantinopolului nu numai pe plan politic ci ÅŸi ca înÅ£elegere a credinÅ£ei creÅŸtine. Acestea fiind spuse, nu putem totuÅŸi privi cruciadele numai ca un fenomen negativ. MulÅ£i dintre cei care îÅŸi părăseau casele ÅŸi luau drumul plin de pericole spre Å¢ara Sfântă cu crucea cusută pe veÅŸmânt erau mânaÅ£i de o sinceră dorinÅ£ă de a-ÅŸi răscumpăra păcatele printr-un act de sacrificiu. În ciuda nelegiurilor înfăptuite pe drum, ei trăiau ÅŸi o experienÅ£ă a pelerinajului la locuri sfinte, angajându-se nu doar într-o aventură fanatică –aÅŸa cum s-a interpretat deseori în mod simplist- ci ÅŸi într-un parcurs spiritual, dar pe care-l împlineau într-un mod specific spiritualităÅ£ii care se dezvolta atunci în Occident.

Ioana Georgescu Tãnase

Bibliografie:
Jean Meyendorff, Aristeides Papadakis, L’Orient chrétien et l’essor de la papauté, Cerf, 2001
Michel Balard, Les Latins en Orient, PUF, 2006
Elisabeth Malamut, Alexis Ier Comnène, Ellipses, 2007