Tatăl său, un bărbat credincios ÅŸi sim­plu, se trăgea dintr-o familie de preoÅ£i. Crescând, tânărul Gheorghe îÅŸi va îndrep­ta ÅŸi el paÅŸii spre Seminarul din Roman, iar mai apoi spre Seminarul din IaÅŸi, ale cărui cursuri le va urma cu multă râvnă între anii 1897 ÅŸi 1901. În perioada 1904-1910, tânărul teolog a fost rânduit preot în localitatea Oancea din judeÅ£ul GalaÅ£i. După hirotonie se va înscrie ÅŸi la Facultatea de Teologie Ortodoxă din BucureÅŸti, ale cărei cursuri le va urma cu multă seriozitate între anii 1906 ÅŸi 1910.

Terminând studiile de licenÅ£ă, părin­tele Grigorie Leu va fi rânduit preot du­hovnic la Seminarul Teologic Ortodox din BucureÅŸti, slujire pe care o va îndepli­ni între anii 1910 ÅŸi 1916. Mai apoi, între anii 1916 ÅŸi 1919, părintele va fi rânduit preot militar, pentru ca în cele din urmă să fie ales director la Seminarul din Ismail, până în anul 1924. Cu ajutorul Patriarhului Miron Cristea ÅŸi al Mitropolitului Pimen Georgescu, părintele Grigorie Leu trans­formă un spital militar în Åžcoală de Teologie, pregătind astfel mai multe pro­moÅ£ii de preoÅ£i.

În anul 1918, preotul consilier eco­nom stavrofor Grigorie Leu, împreună cu arhimandritul Iuliu Scriban, au fost tri­miÅŸi în Basarabia în urma prevederilor CărÅ£ii pastorale a Sfântului Sinod al Bisericii Autocefale Ortodoxe Române dreptslăvitoare de Răsărit. În calitate de împuterniciÅ£i guvernamentali, cele două personalităÅ£i au sprijinit Arhiepiscopia din ChiÅŸinău să înfiinÅ£eze Facultatea de Teologie, în vederea populării parohiilor basarabene cu tineri ce ÅŸtiau a sluji în lim­ba română.

În anul 1924, pentru osteneala sa du­hovnicească ÅŸi culturală, părintele Grigorie Leu este ales arhiereu-vicar în Arhiepiscopia IaÅŸilor, primind titlul de „BotoÅŸăneanul”. În această slujire va rămâ­ne până la 30 aprilie 1936, când este nu­mit episcop al ArgeÅŸului. Mai apoi, în data de 11 iunie 1940, episcopul Grigorie Leu este mutat la HuÅŸi, unde va sluji până în luna februarie a anului 1949.

În discursul de recepÅ£ie din 4 februa­rie 1925, Å£inut cu ocazia primirii sale în Sfântul Sinod al Bisericii Autocefale Ortodoxe Române, distinsul ierarh se în­treba retoric: „Putea-voi duce austeritatea persoanei mele după pilda Prototipului nos­tru, măcar până la drumul arzător al apos­tolatului zilnic, cu resemnare la auzirea vor­belor de ocară ÅŸi chiar la primirea de lovituri ÅŸi scuipăripentru învăÅ£ătura Evangheliei?... Căci de o încoronare cu spini ÅŸi de întinsul mâinilor pe cruce... e prea greu să mai vorbim noi, muritorii de astăzi!...”.

Atunci, episcopul Grigorie Leu nici nu-ÅŸi putea imagina că timpurile prigoa­nei păgâne, ale catacombelor de acum 2000 de ani, se vor mai întoarce cu ÅŸi mai multă vigoare. Dar aÅŸa s-a întâmplat. După numai un sfert de veac de la enunÅ£area crezului său arhieresc, misionar, vredni­cul de pomenire episcop Grigorie Leu a ales calea martirajului.

Ca episcop, PreasfinÅ£itul Grigorie s-a îngrijit mult de îndrumarea vieÅ£ii biseri­ceÅŸti. De asemenea, a publicat ÅŸi o serie de lucrări, mai cu seamă cu caracter antisectar, precum: Cuvântări ocazionale (ChiÅŸinău, 1928), Confesiuni ÅŸi secte. Studiu istoric misionar (BucureÅŸti, 1929), Sectele din România(ChiÅŸinău, 1931), Crezul în chipuri ÅŸi icoane(BucureÅŸti, 1932), VedeÅ£i cum să umblaÅ£i cu pază(Cernica, 1932), Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm amin­te... (ChiÅŸinău) ÅŸi Comorile ArgeÅŸului (Craiova, 1937). În calitatea sa de ierarh, episcopul Grigorie Leu s-a împotrivit din toată fiinÅ£a sa politicii de distrugere a nea­mului românesc ÅŸi a credinÅ£ei pusă la cale de sovietici ÅŸi de aliaÅ£ii lor.

Episcopul Grigorie Leu a rămas în is­toria Bisericii mai ales pentru evenimen­tul nefericit de care a avut parte la înce­putul anului 1949. Odată cu adoptarea noului Statut de organizare ÅŸi funcÅ£iona­re al Bisericii Ortodoxe Române, prin care atât instituÅ£ia arhiereului-vicar, cât ÅŸi une­le eparhii istorice erau desfiinÅ£ate, evident la cererea puterii comuniste, la 23 februa­rie 1949 Episcopia HuÅŸilor dispărea, prin comasare cu Eparhia Romanului. La nici o zi după aceea, Ministerul Cultelor tri­mitea o adresă către episcopul Grigorie Leu prin care îl anunÅ£a că eparhia îi fuse­se desfiinÅ£ată ÅŸi, prin urmare, era rânduit la Mănăstirea „SfinÅ£ii Apostoli Petru ÅŸi Pavel”, care urma să se organizeze în jurul fostei catedrale huÅŸene. La prima vedere, părea că unul dintre responsabilii acestui act ar fi fost însuÅŸi Patriarhul Justinian. În realitate, lucrurile nu stăteau tocmai aÅŸa!

Totul plecase de la dorinÅ£a statului de a controla Biserica. În septembrie 1948, autorităÅ£ile comuniste adoptaseră o lege prin care se prevedea că eparhiile nu pu­teau avea unităÅ£i administrativ-canonice sub 750.000 de credincioÅŸi. AÅŸadar, sta­tul se înarmase cu norme legale pe care să le aplice la adoptarea noilor statute ale cultelor. Episcopul Grigorie Leu a ÅŸtiut de aceste maÅŸinaÅ£iuni ale statului, ÅŸi-a pre­gătit credincioÅŸii încă de la Crăciun, dar a sperat în păstrarea eparhiei sale. Probabil că adresa de la Ministerul Cultelor care anunÅ£a desfiinÅ£area i-a provocat o mare durere în suflet.

Astfel, în data de 25 februarie 1949, episcopul Grigorie merge la Guvern, în urma unei invitaÅ£ii, spre a da seama des­pre unele din demersurile sale care in­criminau noua conducere politică a sta­tului. Întâlnindu-se cu Petru Groza, episcopul ÅŸi-a arătat făÅ£iÅŸ toată nemulÅ£u­mirea faÅ£ă de „noul” Statut de Organizare al Bisericii Ortodoxe Române, manifestându-ÅŸi dorinÅ£a de a renunÅ£a la scaunul eparhial în schimbul păstrării eparhiei. Propunerea lui nu a fost acceptată, fi­ind chiar certat de Petru Groza pe motiv că fiul său, Victor Leu, vorbeÅŸte la Radio Londra împotriva regimului.

Imediat ce a plecat spre casă, pe drum, episcopul a început să se simtă rău, drept pentru care a înÅ£eles imediat că fusese otră­vit. Înaltul prelat român era conÅŸtient că în scurt timp va muri, ÅŸi aceasta chiar din momentul coborârii sale din tren la Crasna, când a cerut ÅŸefului gării să telefoneze la Medgidia pentru a chema imediat un me­dic al familiei. Sosind, cumnata sa, dr. Valentina Leu, a constatat că „din sputa recoltată rezultă, la observaÅ£ie, urme de arsenic”, după cum apare consemnat într-o scrisoare trimisă dr. Găitulescu, directorul spitalului din HuÅŸi.

În scurtul timp care i-a mai rămas de trăit, Vlădica, cu răbdare ÅŸi luciditate, în pofida suferinÅ£elor groaznice provocate de arsenic, ÅŸi-a adus la zi testamentul spi­ritual ÅŸi pe cel material, iar fiului său i-a lăsat insemnele ierarhice ÅŸi odăjdiile scum­pe pentru a-i continua lupta împotriva antihristului în ofensivă.

De îndată ce s-a răspândit vestea ne­fastă, medicul huÅŸean care se îngrijea de sănătatea episcopului Grigorie Leu s-a fă­cut nevăzut, laboratorul unde se executau analizele criminalistice a fost închis ÅŸi, din această cauză, probele recoltate pentru in­vestigaÅ£ia oficială nu au fost analizate. Iar procurorul Parchetului de pe lângă Tribunalul HuÅŸi, care urma să primească o sesizare făcută de familie în legătură cu crima comisă, era de negăsit.

Stranii coincidenţe!

În mai puÅ£in de treizeci ÅŸi ÅŸase de ore de la ingurgitarea otrăvii la masa protoco­lară prezidată de Petru Groza, în zorii zi­lei de 1 martie 1949, episcopul martir Grigorie Leu a adormit în Domnul „în mijlocul rudelor ÅŸi al tuturor slujitorilor episcopiei, vorbindu-le ÅŸi îmbărbătându-i el pe dânÅŸii, subliniindu-le mereu speran­Å£a că omenirea creÅŸtină nu se va lăsa prea multă vreme pe mâna antihristului ÅŸi că sacrificiul său nu trebuie plâns, ci doar ur­mat”, rememora un membru al familiei ce se afla de faÅ£ă.

Fostul episcop al HuÅŸilor, Ioachim MareÅŸ, spune că „episcopul Grigorie Leu ar fi înghiÅ£it otrava de la guvernatorul Petru Groza, când s-a dus într-o audienÅ£ă. Cel puÅ£in, aÅŸa credem între noi, ierarhii Bisericii Ortodoxe Române. După ucide­rea sa, românii din străinătate îl pomeneau în bisericile emigraÅ£iei ca martir”.

Referindu-se la moartea mucenicească a episcopului Grigorie Leu, Patriarhul Nicodim va spune: „Episcopia din Å¢ara de Jos a Moldovei a fost păstorită până în anul 1949, când vlădica Grigorie a fost martirizat pentru că s-a împotrivit comu­nismului”.

După 350 de ani de existenÅ£ă, prin Decretul privind aprobarea statutului pentru organizarea si funcÅ£ionarea Bisericii Ortodoxe Române promulgat de Prezidiul Marii Adunări NaÅ£ionale, nr. 233, din 23 februarie 1949, a fost desfiin­Å£ată Episcopia HuÅŸilor, întrerupându-se astfel ÅŸirul celor patruzeci de episcopi, în­tre care s-au numărat mari personalităÅ£i ale culturii române: Dosoftei, Veniamin Costache, Iorest sfântul, Melchisedec ÅŸi Grigorie Leu, ce au condus această insti­tuÅ£ie importantă ÅŸi au marcat prin ea cul­tura naÅ£ională.

Ca ÅŸi în cazul lui Maxim Gorki, căruia, după otrăvire, i s-au făcut funeralii naÅ£io­nale, guvernul lui Petru Groza ÅŸi Ministerul Cultelor au trimis câte un delegat care să exprime părerea de rău pentru pierderea suferită de familie ÅŸi Å£ară. La puÅ£in timp după încheierea funeraliilor oficiale, însă, a început arestarea, încarcerarea, tortura­rea ÅŸi condamnarea la ani grei de puÅŸcă­rie a membrilor familiei Leu ÅŸi a susÅ£ină­torilor ei, avându-i în vedere, mai ales, pe aceia care au semnat plângerea către pro­curatură. Că a fost o crimă politică ce l-a martirizat pe episcopul Grigorie o con­firmă nu numai materialul difuzat de BBC sau unele anunÅ£uri făcute în presa occi­dentală, ci ÅŸi următoarele mărturii ale Părintelui Galeriu, un bun cunoscător al situaÅ£iei socio-politice din acel moment de răscruce al României ÅŸi al ortodoxiei mondiale: „În urma acestei vizite făcute la invitaÅ£ia lui Petru Groza, deoarece, în sarcina ÅŸi calitatea pe care o avea în Sfântul Sinod, de a conduce secÅ£ia misionară cuprinzând ÅŸi parohiile Ortodoxe ale româ­nilor din emigraÅ£ia ce sporea mereu, i s-a cerut, atunci, de guvernul comunist aser­vit Uniunii Sovietice să consimtă la intra­rea acestor parohii sub jurisdicÅ£ia cano­nică a Patriarhiei Moscovite, pentru a se trimite de acolo «misionari». Episcopul Grigorie a apărat, deopotrivă, o dreaptă cauză, ÅŸi bisericească, ÅŸi naÅ£ională, ÅŸi n-a acceptat să semneze un asemenea act. Această hotărâre, pe lângă întreaga lui Å£i­nută jertfelnică, i-a oferit cununa marti­riului. În numai câteva zile se mistuia sub asa­sine acÅ£iuni «tainice», trecând pe celălalt tărâm al existenÅ£ei, din întuneric la lumi­nă, în împărăÅ£ia Domnului vieÅ£ii” (Părintele Galeriu, „Pagini de martirologie: Episcopul Grigorie Leu”, în România liberă, 31 iulie 1993, p. 2).