„Să trăiești ca un sfânt, dar să fii acolo unde trebuie să sfințești.”

În ziua de 10 februarie 1919, într‑o familie de români ortodocși foarte evlavioși se năștea un copil care la botez a primit numele de Iosif. Acesta avea să fie cunoscut peste ani ca părintele Justin Pârvu, unul dintre cei mai mari duhovnici ai țării noastre.

Despre părintele Justin Pârvu, mare iubitor al neamului românesc, sfânt al închisorilor comuniste și un om care și‑a dedicat întreaga viață credinței în Dumnezeu, s‑a scris mult și s‑a vorbit și mai mult. Nu vom aduce, desigur, nimic nou prin această mărturie, dar, cu siguranță, pomenirea marilor duhovnici și mărturisitori ai neamului românesc nu poate fi decât un bun îndemn întru a ne sfinți viețile. Așa cum citirea literaturii hagiografice înalță sufletul, aidoma și cunoașterea martirilor neamului românesc sporește dorul după Dumnezeu.

Născut de ziua Sfântului Mare Mucenic Haralambie în satul Poiana Largului (astăzi Petru Vodă), din comuna Călugăreni (acum Poiana Teiului, județul Neamț), părintele Justin a intrat încă din pruncie în legătură cu monahii Athosului României, cum este considerată zona Moldovei de sus, datorită nenumăratelor sale mănăstiri (Durău, Secu, Sihăstria, Neamț etc.), unde, alături de mama sa, Ana, mergea duminicile și de sărbători. 

Închinoviat în 1936 la Mănăstirea Durău, unde i‑a cunoscut pe părintele Pahomie, pe părintele Domețian, pe părintele Irinarh sau pe părintele Irimia Schivnicul, duhovnici ai unei întregi generații de credincioși și moștenitori ai unei tradiții spirituale solide, tânărul Iosif Pârvu își începe trei ani mai târziu studiile la Seminarul de la mănăstirea Cernica, unde deprinde dogma patristic tâlcuită pentru liturgică, tipic, psaltică, iconografie și apologetică. Cu bucurie aprofundează învățătura teologică, făcând din această preocupare o datorie sfântă, astfel încât și la 94 de ani citea, nu doar cărțile patristice care apăreau, dar și cărți de cultură, istorie, filozofie etc. Iubitor de cunoaștere, părintele Justin Pârvu nu s‑a limitat doar la teologia „academică”, ci, „năzuind la cele de sus”, a urcat din treaptă în treaptă ajungând la adevărata Teologie, care este cunoașterea lui Dumnezeu.

La Seminarul de la Cernica i‑a avut colegi pe mulți dintre marii părinți și arhierei ai vremurilor noi, precum Patriarhul Teoctist, Mitropolitul Bartolomeu Anania, Arhimandriții Sofian Boghiu, Grigorie Băbuș, Ioasaf  Popa și Gherasim Iscu, alături de care a participat la „ridicarea neamului”.

După desființarea Seminarului de la Cernica de către mareșalul Antonescu, părintele și‑a continuat studiile la Seminariile de la Râmnicu Vâlcea și Roman, a fost tuns în monahism în anul 1940, iar în anul 1941, la Iași, a fost hirotonit preot de către arhiereul Valerie Moglan, vicar al Mitropoliei Iașilor.

În anul 1942 se înrolează ca preot misionar pe Frontul de Răsărit, participând împreună cu „Divizia 4 Vânători de Munte” la luptele din cel de‑al Doilea Război Mondial, ajungând până la râul Don. În tot acest timp slujește Sfânta Liturghie pentru soldații de pe front, până la 23 august 1944, dată la care se întoarce cu Armata Română în patrie, retrăgând‑se la mănăstirea sa de metanie.

După război, cum bine știm, a început prigonirea românilor de către bolșevici. În anul 1948, an în care a absolvit seminarul, în ziua de 14 mai, este arestat pe motive politice și condamnat la 12 ani de închisoare politică. Începea prigoana.

La acești 12 ani, „sistemul”, fără nicio judecată, a adăugat încă 4 ani de „strunjire” prin muncă forțată, deoarece nu se „lămurise” încă!

Folosind pentru osteneala rugăciunii anii acestor clipe greu de îndurat, părintele a preferat vreme de 17 ani nevoința tăcerii, în timp ce iluștrii săi frați de suferință întru Hristos, precum Petre Å¢uțea, Mircea Vulcănescu, Constantin Noica, Daniil Teodorescu, Dumitru Stăniloae, Ilarion Felea, George Manu, Nichifor Crainic și mulți alții (întreaga elită intelectuală), își dăruiau dragostea ținând cursuri universitare celor prigoniți.

Anii de detenție au fost ani de permanentă mucenicie pentru Hristos, căci toate mijloacele au fost folosite de regim (foame, frig, tortură, bătăi, umilințe, privare de somn, de lumină, de aer, de comunicare). Au fost ani de suferință petrecuți în închisorile comuniste de la Suceava, Văcărești, Jilava, Gherla, Periprava și Aiud, precum și în minele de muncă silnică de la Baia Sprie.

Torturat și anchetat până în august 1949 la închisoarea din Suceava, a fost transferat în cele din urmă la Aiud, închisoare comunistă pentru intelectuali. De aici, în 1951, fost trimis în lagărul de muncă silnică de la Baia Sprie, unde a rămas până în 1954, când a fost mutat la Gherla și apoi în alte închisori. La închisoarea Gherla, unde se încerca „reeducarea” încarceraților după modelul de la Pitești, părintele Justin mărturisea că „nu mai eram o persoană, eram un număr, 267. Nici nu ne dădeau voie să ne strigăm pe nume; toți purtam numere. Puteți să vă imaginați aceasta?”. 

Se urmărea o dezumanizare totală: tratamentul inuman, desconsiderarea, înjosirea, dezumanizarea și, în cele din urmă, pentru mulți, căderea. Se umbla la structura sufletească. Omul nou, omul fără suflet! Sufletul omului a fost, după mărturia multor întemnițați, teritoriul de luptă a forțelor întunericului cu Dumnezeu. Dar biruința a fost, în cele din urmă, a Domnului.

După marea grevă a foamei din 1956, Părintele este trimis din nou la Aiud, pentru încă patru ani.

„Åži aici dragii mei, când momentul morții îl aveai permanent înaintea ochilor, nu te mai interesa ce este viața dincolo de ziduri. Pentru mine aici era totul. Când am intrat a doua oară în celula Aiudului, spre răsărit, pe undeva, era o nuielușă cam cât degetul, o plantă, și când am ieșit de acolo (după 4 ani) astupase tot geamul și arunca umbra pe pereți.

Priveam, de pildă, la jocul copiilor administrației, priveam cu risc mare, dar și cu jind, la toți acei  copilași. Toate birourile erau în jurul zidurilor pușcăriei. Văzând jocurile copiilor, așa mult mă duceam în urmă cu ani și ani, dar mă gândeam în același timp: câtă distanță este între ceea ce trebuia să fie și ceea ce suntem. Priveam lucrurile în ansamblu. Åži vedeam că toată prezența noastră acolo nu este altceva decât păcatele noastre și ale neamului nostru. Poporul român avea nevoie de sacrificiul unei generații ca să se fortifice. Să piardă pe moment ca să câștige pe termen lung. Deci, noi eram cei puși acolo ca să ducem povara unei națiuni. Åži cu cât mai mult acumulam anii aceștia, 8‑9, 12‑14‑15, 16, cu atât nu mă mai interesa altceva. Tot ce putea interveni era un dar de la Dumnezeu: moartea sau viața. O zi mai mult era un dar spre pocăință de la Dumnezeu.

Toată această pregătire spirituală a făcut să mă orientez bine în ce voi face eu cu viața la mănăstire, ce se petrece și cum trebuie să fim noi organizați și întreținuți, spre a putea fi într‑adevăr o lumină cu adevărat, să formăm o unitate și un corp comun împotriva întunericului care stăpânește veacul nostru, cum spune Apostolul Pavel. Celula a fost singura mea chilie, unde am putut să‑mi săvâșesc în tihnă pravila călugărească…” (Părintele Justin Pârvu și bogăția unei vieți dăruită lui Hristos, vol. I,  ediție îngrijită de ieromonah Teognost, Editura Credința Strămoșească, Iași, 2006, pp. 166‑168) 

La împlinirea celor 12 ani de pedeapsă primiți pentru a fi crezut în Hristos, a fost întrebat ce va face după ce va fi eliberat și a răspuns: „O iau de unde am lăsat‑o cu slujirea Bisericii!” Pentru acest cuvânt a primit încă 4 ani de închisoare, fără condamnare, pe care i‑a executat în Delta Dunării, în teribilul lagăr de la Periprava. 

Åžtiau să fie extrem de darnici cu anii de detenție noii stăpânitori comuniști ai României! Comuniștii au considerat că încă patru ani de detenție îl vor „disciplina” pe Părintele Justin, dar sfinția sa a rămas fidel numai lui Dumnezeu, până la moarte!

La 14 mai 1964, când a fost eliberat, s‑a întors la casa părintească, fiindcă i s‑a refuzat întoarcerea în mănăstire. Astfel, până în 1966 părintele a lucrat ca muncitor forestier, an în care a fost reprimit în monahism la Mănăstirea Secu, din județul Neamț (la inițiativa ofițerului de securitate care îl avea sub observație!). În această perioadă mergea des la Mănăstirea Sihăstria, unde îl avea ca duhovnic pe părintele Ioil și unde a cunoscut prieteni de suflet ca părintele Cleopa Ilie, părintele Paisie, părintele Nazarie, stuparul Mănăstirii Sihăstria, părintele Marcu, care suferise 26 de ani de temniță, sau părintele Petroniu Tănase, viitorul stareț al Schitului românesc Prodromu, de la Muntele Athos.

În perioada 1977‑1989, autoritățile comuniste l‑au mutat cu domiciliul obligatoriu la Mănăstirea Bistrița, lângă Piatra Neamț. 

După Revoluția din 1989, părintele Iustin revine timp de un an la Mănăstirea Secu, iar în anul 1991 se întoarce în satul Petru Vodă, din Neamț, „poiana copilăriei sale”, unde, alături de alți doi monahi, Ignat și Calinic, va întemeia Mănăstirea Petru Vodă, cu hramul Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil, închinată martirilor români din temnițele comuniste (ale căror sfinte moaște odihnesc în raclele din biserică și în cimitirul mănăstirii), precum părintele Gheorghe Calciu, părintele Åžtefan Marcu, poetul Radu Gyr, Tudor Popescu și ceilalți. Evocându‑i pe Sfinții închisorilor, a zis: „Mi‑e atât de dor de ei și atât de tare mă bucur la gândul că ne vom vedea. Cu mult mai mult decât la gândul că mă voi vedea cu părinții mei.”.

Părintele Justin Pârvu este ctitor al multor schituri, mănăstiri și biserici de mir din toată țara. Mănăstirea „Sf. Iustin Filosoful și sfințiții mucenici români”, ctitorită împreună cu alți trei supraviețuitori ai temniței pe locul lagărului de muncă de la Poarta Albă (Canal), unde au pierit atâția preoți, i‑a adus cea mai înaltă mulțumire sufletească, pentru că România avea acum locul în care să‑și poată cinsti cum se cuvine mucenicii.

Din anul 1999 a început să ridice Mănăstirea de maici din Paltin‑Petru Vodă, mănăstire la început axată pe programe filantropice (găzduind un spital‑azil de bătrâne, o școală cu internat de copii, un laborator de plante medicinale, cabinete medicale), dar pe măsură ce mănăstirea a devenit cea mai mare chinovie din țară, numărând 170 de suflete, a devenit și un centru de propovăduire a cuvântului ortodox, prin lucrul la cărți patristice și publicații apologetice, precum revista Atitudini.

În anul 2003 înființează Glasul Monahilor, o publicație lunară de învățătură și atitudine ortodoxă, iar în ziua de 2 noiembrie 2008 este ridicat la rangul de arhimandrit de către Preasfințitul Calinic Botoșăneanul, Episcop Vicar al Arhiepiscopiei Iașilor, cu prilejul sfințirii mănăstirii de maici de la Petru Vodă. 

În ziua de 16 iunie 2013, într‑o duminică, la vârsta de 94 de ani, Arhimandritul Iustin Pârvu a trecut la cele veșnice, fiind înmormântat lângă biserica ridicată de el la Petru Vodă. De atunci, mormântul său a devenit loc de pelerinaj pentru oamenii veniți din toate colțurile țării, dar și de peste hotare.

În anul 2015, de sărbătoarea Bunei Vestiri, a fost dezvelit, în fața primăriei din Poiana Teiului, un bust al părintelui Justin Pârvu, realizat de artistul plastic vâlcean Ivan Jinaru, pentru a cinsti memoria faptelor minunate săvârșite de arhimandrit. 

Veșnica lui pomenire!

Protoiereu  Constantin Totolici