Arestarea, procesul și azvârlirea în temniţă a participanţilor la întâlnirile de la Mănăstirea Antim

Sfârşitul Rugului Aprins!?

În timp ce se afla în vizită la profesorului Alexandru Mironescu, în noaptea de 13 spre 14 iunie 1958, părintele Daniil a fost arestat, împreună cu profesorul şi cu fiul acestuia, Şerban. În aceeaşi noapte au fost operate mai multe arestări în Bucureşti, atât ale membrilor din mişcarea „Rugul Aprins”, cât şi a celor bănuiţi că erau ascultătorii predicilor şi ai conferinţelor părintelui Daniil. 

Dosarul Penal 202 A.C.N.S.A.S., aflat în Arhivele Ministerului de Justiţie, secţia Instanţe Militare, conţine anchetele, recursul, actele de penitenciar şi cuprinde 10 volume.

Sentinţa nr. 125 din 8 noiembrie 1958, conform DP/202, vol. 4, A.C.N.S.A.S., fila nr. 216, învinuieşte lotul de „crimă de uneltire contra ordinii sociale şi crimă de activitate intensă contra clasei muncitoare şi a mişcării revoluţionare”.

S‑au dat sentințe grele, de la 5 la 25 de ani de temniță grea, și cel puțin 10 ani de degradare socială. Considerat liderul grupului, Sandu Tudor (Alexandru Teodorescu) este condamnat la „25 de ani de temniţă grea şi 10 ani de degradare civică”, pentru infracţiunea de „crimă de uneltire contra ordinii sociale”, şi la „15 ani de detenţiune riguroasă pentru crima de activitate intensă contra clasei muncitoare”. A fost încarcerat la Jilava şi a murit în 1962, pe 17 noiembrie, la Aiud; mai bine zis A FOST UCIS ÎN INCHISOAREA DE LA AIUD! 

A trecut la Hristos în temniţă, în noaptea de 16 spre 17 noiembrie 1962. Pe documentul de deces scrie „hemoragie cerebrală”; alţii, însă, care au stat cu el în celulă, au spus că, de fapt, a fost torturat, bătut în cap. În felul acesta a avut parte de o moarte martirică şi şi‑a încununat viaţa de mărturisitor prin această ultimă purtare a crucii suferinţei şi a înjosirii. 

Mihai Rădulescu mărturiseşte: „Aşa s‑a încheiat destinul unui om care a început ca un Cavaler al eleganţei şi al condeiului şi s‑a săvârşit ca un martir, la fel ca mulţi alţii din aceeaşi epocă şi din aceeaşi generaţie cu dânsul.”

Mărturisirea Părintelui Daniil în temniţă nu a fost numai una tainică, prin rugăciunea neîncetată şi detaşată de toate preocupările lumeşti. În temniţă a suferit cum nu au suferit alţii. Părintele Roman Braga spune că, pe toată durata detenţiei – alţii zic că doi ani de zile din patru –, a avut lanţuri la picioare. Ba mai mult, a suferit nenumărate bătăi, torturi, înjurături, calomnii, însă el îi certa pe gardieni şi pe anchetatori zicându‑le: „Voi spuneţi că Dumnezeu nu există, dar luptaţi împotriva Lui! Păi, nu vedeţi că sunteţi fără logică? Cum lupţi împotriva a ceva ce nu există? Or, voi tocmai prin această luptă arătaţi că există Dumnezeu şi că voi sunteţi duşmanii Lui!”. Şi mai mare ură stârnea în rândul miliţienilor sau al gardienilor.

Mărturii

Părintele Adrian ne‑a povestit cum l‑a întâlnit pe părintele Daniil la Aiud, cu doar câteva zile înaintea morţii acestuia, când s‑au petrecut în faţa spălătorului. Deţinuţii dintr‑un dormitor erau duşi toţi o dată la spălător, adică 50‑60 de oameni, fiecare grup având alocat un timp de cincisprezece minute pentru a se spăla; dar nu era permisă intersectarea grupurilor. O dată, prin octombrie 1962, gardienii nu s‑au sincronizat cu timpul şi grupurile de deţinuţi s‑au intersectat. Astfel, pe când intra în baie, părintele Adrian s‑a întâlnit cu părintele Daniil, care tocmai ieşea; nu se văzuseră deloc în temniţă, fiind izolaţi unii de ceilalţi, în corpuri separate, de ani de zile. Părintele Daniil l‑a îmbrăţişat şi i‑a zis cu bucurie: „Părinte Adrian, nu ne lăsăm! Dumnezeu e cu noi!”. După câteva săptămâni, părintele Adrian a aflat că părintele Daniil şi‑a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu.

„Eu am fost arestat mult mai târziu şi dus la închisoarea Zarca, din Aiud. Acolo am auzit de la alţii povestindu‑se despre părintele Daniil. Deţinuţii îi spuneau Sfântul. Îşi împărţea puţina hrană cu cei bolnavi. În ascuns îi împărtăşea cu Sfintele Taine pe cei bolnavi şi pe cei care doreau să fie împărtăşiţi. Ducea o viaţă demnă şi de mare sfinţenie. Acolo, la Zarca, s‑a îmbolnăvit şi a adormit în Domnul. Ducerea la cimitir se făcea în acelaşi sicriu în care‑i duceau pe toţi care mureau. La ieşirea pe poartă i s‑a înfipt o suliţă de fier în inimă, ca să vadă dacă e mort sau nu. Apoi l‑au dus la cimitirul deţinuţilor, zis «Trei Plopi». În prezent, peste acel cimitir se află coteţele de porci ale celor din oraşul Aiud, iar foştii deţinuţi din părţile locului, care mai trăiesc, luptă ca cimitirul să fie eliberat de coteţe. Mai târziu, când am trecut şi eu pe la Zarca, se păstra printre tineri amintirea deţinutului Daniil, numit Sfântul. Şi când s‑a săpat în curtea închisorii pentru a fi instalat nu ştiu ce motor electric, tinerii care săpau au găsit un schelet cu lanţuri la picioare. Şi credeau că acela este deţinutul Daniil Sfântul. Ei nu credeau că a fost dus la cimitir.” 

Mitropolitul Antonie Plămădeală, în cartea sa Rugul Aprins, redă o mărturie a lui Teofil Dumbrăveanu: „Sandu Tudor a trecut prin puşcării ca un meteor. Aprindea inimile şi le lăsa lumină. În dezbateri cu sectele sau cu catolicii era ca un dulău în luptă cu nişte căţei. Repede îi rupea, îi trântea repede la pământ. Era o spaimă pentru neortodocşi, îi sfărâma repede. (…) Am auzit apoi că acest mare călugăr a murit ca un martir. După ce a scris mult i s‑ar fi cerut: «Acum declară că nu există Dumnezeu, că voi călugării sunteţi nişte ipocriţi care înşelaţi lumea.» S‑a opus cu vehemenţă. Atunci l‑ar fi băgat în nişte constrângeri grele, drept pentru care ar fi avut un atac apoplectic şi a murit.” 

Încheiere, sau poate nu...

O dată cu Sandu Tudor se stingea, zdrobită cu violenţă şi sălbăticie în forma ei materială, corporală, lumea spiritului şi a credinţei.

„Rugul Aprins” a fost întâlnirea unică dintre intelectualitate și clerul Bisericii, întâlnire care a avut loc la mănăstirea Antim, în anii ’50. Grupul de la Antim a fost ultimul episod de sobornicitate reală a Bisericii noastre în anii dictaturii comuniste. Mari intelectuali și mari monahi au comunicat și s‑au cuminecat acolo până când autorităţile au decis să definească spiritul întâlnirilor în termeni de vină. Grupul de la Antim devine, din anul 1958, „Procesul Rugului Aprins”. De la Vasile Voiculescu la Sandu Tudor şi Benedict Ghiuș, toţi cei care au reuşit, pentru un timp, să pună împreună inteligenţa şi viaţa spirituală în perimetrul aceluiaşi mister şi al aceleiași căutări au trebuit să‑şi asume experienţa martiriului. 

Aşteptând canonizarea. În loc de încheiere.

Ieroschimonahului Daniil Sandu Tudor i‑ar sta bine să deschidă şirul mucenicilor români din temniţele comuniste recunoscuţi şi cinstiţi ca atare într‑o lume ce duce lipsă, înainte de toate, de modele de dăruire jertfelnică. 

Este trist faptul că până astăzi niciunul dintre sfinţii închisorilor din România (de la Valeriu Gafencu sau Mircea Vulcănescu până la Daniil Sandu Tudor sau Marietta Iordache) n‑a ajuns în calendar, când prin alte părţi au fost canonizaţi cu sutele...

Veșnica lui pomenire!