Arhimandritul Justin Pârvu, duhovnicul unui popor

Despre părintele Justin Pârvu, mare iubitor al neamului românesc, sfânt al închisorilor comuniste ÅŸi un om care ÅŸi‑a dedicat întreaga viaÅ£ă credinÅ£ei în Dumnezeu, s‑a scris mult ÅŸi s‑a vorbit ÅŸi mai mult. Nu vom aduce, desigur, nimic nou prin această mărturie, dar, cu siguranÅ£ă, pomenirea marilor duhovnici ÅŸi mărturisitori ai neamului românesc nu poate fi decât un bun îndemn întru a ne sfinÅ£i vieÅ£ile. AÅŸa cum citirea literaturii hagiografice înalÅ£ă sufletul, aidoma ÅŸi cunoaÅŸterea martirilor neamului românesc sporeÅŸte dorul după Dumnezeu.

Născut de ziua Sfântului Mare Mucenic Haralambie în satul Poiana Largului (astăzi Petru Vodă), din comuna Călugăreni (acum Poiana Teiului, judeÅ£ul NeamÅ£), părintele Justin a intrat încă din pruncie în legătură cu monahii Athosului României, cum este considerată zona Moldovei de sus, datorită nenumăratelor sale mănăstiri (Durău, Secu, Sihăstria, NeamÅ£ etc.), unde, alături de mama sa, Ana, mergea duminicile ÅŸi de sărbători. 

Închinoviat în 1936 la Mănăstirea Durău, unde i‑a cunoscut pe părintele Pahomie, pe părintele DomeÅ£ian, pe părintele Irinarh sau pe părintele Irimia Schivnicul, duhovnici ai unei întregi generaÅ£ii de credincioÅŸi ÅŸi moÅŸtenitori ai unei tradiÅ£ii spirituale solide, tânărul Iosif Pârvu îÅŸi începe trei ani mai târziu studiile la Seminarul de la mănăstirea Cernica, unde deprinde dogma patristic tâlcuită pentru liturgică, tipic, psaltică, iconografie ÅŸi apologetică. Cu bucurie aprofundează învăÅ£ătura teologică, făcând din această preocupare o datorie sfântă, astfel încât ÅŸi la 94 de ani citea, nu doar cărÅ£ile patristice care apăreau, dar ÅŸi cărÅ£i de cultură, istorie, filozofie etc. Iubitor de cunoaÅŸtere, părintele Justin Pârvu nu s‑a limitat doar la teologia „academică”, ci, „năzuind la cele de sus”, a urcat din treaptă în treaptă ajungând la adevărata Teologie, care este cunoaÅŸterea lui Dumnezeu.

La Seminarul de la Cernica i‑a avut colegi pe mulÅ£i dintre marii părinÅ£i ÅŸi arhierei ai vremurilor noi, precum Patriarhul Teoctist, Mitropolitul Bartolomeu Anania, ArhimandriÅ£ii Sofian Boghiu, Grigorie BăbuÅŸ, Ioasaf  Popa ÅŸi Gherasim Iscu, alături de care a participat la „ridicarea neamului”.

După desfiinÅ£area Seminarului de la Cernica de către mareÅŸalul Antonescu, părintele ÅŸi‑a continuat studiile la Seminariile de la Râmnicu Vâlcea ÅŸi Roman, a fost tuns în monahism în anul 1940, iar în anul 1941, la IaÅŸi, a fost hirotonit preot de către arhiereul Valerie Moglan, vicar al Mitropoliei IaÅŸilor.

În anul 1942 se înrolează ca preot misionar pe Frontul de Răsărit, participând împreună cu „Divizia 4 Vânători de Munte” la luptele din cel de‑al Doilea Război Mondial, ajungând până la râul Don. În tot acest timp slujeÅŸte Sfânta Liturghie pentru soldaÅ£ii de pe front, până la 23 august 1944, dată la care se întoarce cu Armata Română în patrie, retrăgând‑se la mănăstirea sa de metanie.

După război, cum bine ÅŸtim, a început prigonirea românilor de către bolÅŸevici. În anul 1948, an în care a absolvit seminarul, în ziua de 14 mai, este arestat pe motive politice ÅŸi condamnat la 12 ani de închisoare politică. Începea prigoana.

La aceÅŸti 12 ani, „sistemul”, fără nicio judecată, a adăugat încă 4 ani de „strunjire” prin muncă forÅ£ată, deoarece nu se „lămurise” încă!

Folosind pentru osteneala rugăciunii anii acestor clipe greu de îndurat, părintele a preferat vreme de 17 ani nevoinÅ£a tăcerii, în timp ce iluÅŸtrii săi fraÅ£i de suferinÅ£ă întru Hristos, precum Petre Å¢uÅ£ea, Mircea Vulcănescu, Constantin Noica, Daniil Teodorescu, Dumitru Stăniloae, Ilarion Felea, George Manu, Nichifor Crainic ÅŸi mulÅ£i alÅ£ii (întreaga elită intelectuală), îÅŸi dăruiau dragostea Å£inând cursuri universitare celor prigoniÅ£i.

Anii de detenÅ£ie au fost ani de permanentă mucenicie pentru Hristos, căci toate mijloacele au fost folosite de regim (foame, frig, tortură, bătăi, umilinÅ£e, privare de somn, de lumină, de aer, de comunicare). Au fost ani de suferinÅ£ă petrecuÅ£i în închisorile comuniste de la Suceava, VăcăreÅŸti, Jilava, Gherla, Periprava ÅŸi Aiud, precum ÅŸi în minele de muncă silnică de la Baia Sprie.

Torturat ÅŸi anchetat până în august 1949 la închisoarea din Suceava, a fost transferat în cele din urmă la Aiud, închisoare comunistă pentru intelectuali. De aici, în 1951, fost trimis în lagărul de muncă silnică de la Baia Sprie, unde a rămas până în 1954, când a fost mutat la Gherla ÅŸi apoi în alte închisori. La închisoarea Gherla, unde se încerca „reeducarea” încarceraÅ£ilor după modelul de la Pitești, părintele Justin mărturisea că „nu mai eram o persoană, eram un număr, 267. Nici nu ne dădeau voie să ne strigăm pe nume; toÅ£i purtam numere. PuteÅ£i să vă imaginaÅ£i aceasta?”. 

Se urmărea o dezumanizare totală: tratamentul inuman, desconsiderarea, înjosirea, dezumanizarea ÅŸi, în cele din urmă, pentru mulÅ£i, căderea. Se umbla la structura sufletească. Omul nou, omul fără suflet! Sufletul omului a fost, după mărturia multor întemniÅ£aÅ£i, teritoriul de luptă a forÅ£elor întunericului cu Dumnezeu. Dar biruinÅ£a a fost, în cele din urmă, a Domnului.

După marea grevă a foamei din 1956, Părintele este trimis din nou la Aiud, pentru încă patru ani.

„Åži aici dragii mei, când momentul morÅ£ii îl aveai permanent înaintea ochilor, nu te mai interesa ce este viaÅ£a dincolo de ziduri. Pentru mine aici era totul. Când am intrat a doua oară în celula Aiudului, spre răsărit, pe undeva, era o nuieluÅŸă cam cât degetul, o plantă, ÅŸi când am ieÅŸit de acolo (după 4 ani) astupase tot geamul ÅŸi arunca umbra pe pereÅ£i.

Priveam, de pildă, la jocul copiilor administraÅ£iei, priveam cu risc mare, dar ÅŸi cu jind, la toți acei  copilaÅŸi. Toate birourile erau în jurul zidurilor puÅŸcăriei. Văzând jocurile copiilor, aÅŸa mult mă duceam în urmă cu ani ÅŸi ani, dar mă gândeam în acelaÅŸi timp: câtă distanÅ£ă este între ceea ce trebuia să fie ÅŸi ceea ce suntem. Priveam lucrurile în ansamblu. Åži vedeam că toată prezenÅ£a noastră acolo nu este altceva decât păcatele noastre ÅŸi ale neamului nostru. Poporul român avea nevoie de sacrificiul unei generaÅ£ii ca să se fortifice. Să piardă pe moment ca să câÅŸtige pe termen lung. Deci, noi eram cei puÅŸi acolo ca să ducem povara unei naÅ£iuni. Åži cu cât mai mult acumulam anii aceÅŸtia, 8‑9, 12‑14‑15, 16, cu atât nu mă mai interesa altceva. Tot ce putea interveni era un dar de la Dumnezeu: moartea sau viaÅ£a. O zi mai mult era un dar spre pocăinÅ£ă de la Dumnezeu.

Toată această pregătire spirituală a făcut să mă orientez bine în ce voi face eu cu viaÅ£a la mănăstire, ce se petrece ÅŸi cum trebuie să fim noi organizaÅ£i ÅŸi întreÅ£inuÅ£i, spre a putea fi într‑adevăr o lumină cu adevărat, să formăm o unitate ÅŸi un corp comun împotriva întunericului care stăpâneÅŸte veacul nostru, cum spune Apostolul Pavel. Celula a fost singura mea chilie, unde am putut să‑mi săvâÅŸesc în tihnă pravila călugărească…” (Părintele Justin Pârvu ÅŸi bogăÅ£ia unei vieÅ£i dăruită lui Hristos, vol. I,  ediÅ£ie îngrijită de ieromonah Teognost, Editura CredinÅ£a StrămoÅŸească, IaÅŸi, 2006, pp. 166‑168) 

La împlinirea celor 12 ani de pedeapsă primiÅ£i pentru a fi crezut în Hristos, a fost întrebat ce va face după ce va fi eliberat ÅŸi a răspuns: „O iau de unde am lăsat‑o cu slujirea Bisericii!” Pentru acest cuvânt a primit încă 4 ani de închisoare, fără condamnare, pe care i‑a executat în Delta Dunării, în teribilul lagăr de la Periprava. 

Åžtiau să fie extrem de darnici cu anii de detenÅ£ie noii stăpânitori comuniÅŸti ai României! ComuniÅŸtii au considerat că încă patru ani de detenÅ£ie îl vor „disciplina” pe Părintele Justin, dar sfinÅ£ia sa a rămas fidel numai lui Dumnezeu, până la moarte!

La 14 mai 1964, când a fost eliberat, s‑a întors la casa părintească, fiindcă i s‑a refuzat întoarcerea în mănăstire. Astfel, până în 1966 părintele a lucrat ca muncitor forestier, an în care a fost reprimit în monahism la Mănăstirea Secu, din judeÅ£ul NeamÅ£ (la iniÅ£iativa ofiÅ£erului de securitate care îl avea sub observaÅ£ie!). În această perioadă mergea des la Mănăstirea Sihăstria, unde îl avea ca duhovnic pe părintele Ioil ÅŸi unde a cunoscut prieteni de suflet ca părintele Cleopa Ilie, părintele Paisie, părintele Nazarie, stuparul Mănăstirii Sihăstria, părintele Marcu, care suferise 26 de ani de temniÅ£ă, sau părintele Petroniu Tănase, viitorul stareÅ£ al Schitului românesc Prodromu, de la Muntele Athos.

În perioada 1977‑1989, autorităÅ£ile comuniste l‑au mutat cu domiciliul obligatoriu la Mănăstirea BistriÅ£a, lângă Piatra NeamÅ£. 

După RevoluÅ£ia din 1989, părintele Iustin revine timp de un an la Mănăstirea Secu, iar în anul 1991 se întoarce în satul Petru Vodă, din NeamÅ£, „poiana copilăriei sale”, unde, alături de alÅ£i doi monahi, Ignat ÅŸi Calinic, va întemeia Mănăstirea Petru Vodă, cu hramul SfinÅ£ilor Arhangheli Mihail ÅŸi Gavriil, închinată martirilor români din temniÅ£ele comuniste (ale căror sfinte moaÅŸte odihnesc în raclele din biserică ÅŸi în cimitirul mănăstirii), precum părintele Gheorghe Calciu, părintele Åžtefan Marcu, poetul Radu Gyr, Tudor Popescu ÅŸi ceilalÅ£i. Evocându‑i pe SfinÅ£ii închisorilor, a zis: „Mi‑e atât de dor de ei ÅŸi atât de tare mă bucur la gândul că ne vom vedea. Cu mult mai mult decât la gândul că mă voi vedea cu părinÅ£ii mei.”.

Părintele Justin Pârvu este ctitor al multor schituri, mănăstiri ÅŸi biserici de mir din toată Å£ara. Mănăstirea „Sf. Iustin Filosoful ÅŸi sfinÅ£iÅ£ii mucenici români”, ctitorită împreună cu alÅ£i trei supravieÅ£uitori ai temniÅ£ei pe locul lagărului de muncă de la Poarta Albă (Canal), unde au pierit atâÅ£ia preoÅ£i, i‑a adus cea mai înaltă mulÅ£umire sufletească, pentru că România avea acum locul în care să‑şi poată cinsti cum se cuvine mucenicii.

Din anul 1999 a început să ridice Mănăstirea de maici din Paltin‑Petru Vodă, mănăstire la început axată pe programe filantropice (găzduind un spital‑azil de bătrâne, o ÅŸcoală cu internat de copii, un laborator de plante medicinale, cabinete medicale), dar pe măsură ce mănăstirea a devenit cea mai mare chinovie din Å£ară, numărând 170 de suflete, a devenit ÅŸi un centru de propovăduire a cuvântului ortodox, prin lucrul la cărÅ£i patristice ÅŸi publicaÅ£ii apologetice, precum revista Atitudini.

În anul 2003 înfiinÅ£ează Glasul Monahilor, o publicaÅ£ie lunară de învăÅ£ătură ÅŸi atitudine ortodoxă, iar în ziua de 2 noiembrie 2008 este ridicat la rangul de arhimandrit de către Preasfințitul Calinic BotoÅŸăneanul, Episcop Vicar al Arhiepiscopiei IaÅŸilor, cu prilejul sfinÅ£irii mănăstirii de maici de la Petru Vodă. 

În ziua de 16 iunie 2013, într‑o duminică, la vârsta de 94 de ani, Arhimandritul Iustin Pârvu a trecut la cele veÅŸnice, fiind înmormântat lângă biserica ridicată de el la Petru Vodă. De atunci, mormântul său a devenit loc de pelerinaj pentru oamenii veniÅ£i din toate colÅ£urile Å£ării, dar ÅŸi de peste hotare.

În anul 2015, de sărbătoarea Bunei Vestiri, a fost dezvelit, în faÅ£a primăriei din Poiana Teiului, un bust al părintelui Justin Pârvu, realizat de artistul plastic vâlcean Ivan Jinaru, pentru a cinsti memoria faptelor minunate săvârÅŸite de arhimandrit. 

VeÅŸnica lui pomenire!

Protoiereu  Constantin Totolici