I. Mișcarea isihastă în secolul al XIV-lea 

În sens larg, termenul de „isihast” îi desemnează pe toți aceia care s-au identificat cu marea mișcare spirituală isihastă din acest secol, însă în sens restrâns era folosit încă din vechime în legătură cu monahii care căutau „isihia” (hesychia, liniștea) prin rugăciunea continuă a inimii: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă”. În secolele XIII-XIV a avut loc o reafirmare a acestei tradiții spirituale, prin sfinți părinți precum sfântul Grigorie Sinaitul[1]. În prima jumătate a secolului al XIV-lea acesta a venit în Bulgaria, strângându-și în jurul său mulți ucenici, dintre care sfântul Teodosie, fondatorul mănăstirii Kilifarevo, unde s-a format și sfântul Eftimie, ultimul patriarh de la Târnovo și un mare învățat al vremii. Personalitatea centrală a vremii este însă sfântul Grigorie Palama, a cărui teologie despre „energiile” lui Dumnezeu a stârnit o controversă teologică de mare amploare, dublată de un conflict politic în interiorul imperiului. După multe evenimente asupra cărora nu ne vom opri aici, sinodul de la 1351 de la Constantinopol a pus capăt conflictului, marcând victoria partidei isihaste și a doctrinei sfântului Grigorie. S-a deschis astfel o epocă deosebit de rodnică pentru viața spirituală a întregii Biserici ortodoxe, dincolo de granițele statelor vremii. Mari personalități ale mișcării isihaste au devenit patriarhi ai Constantinopolului după această dată: Isidor, Calist și Filoteu Kokkinos, iar mulțime de ierarhi au fost numiți din rândurile acestei mișcări.

Monah atonit isihast, sfântul Nicodim a fost purtat de evenimentele timpului la nordul Dunării, aducând cu el această bogăție spirituală care va sta la căpătâiul dezvoltării monahismului în Å¢ara Românească.

II. Sfântul Nicodim și fondarea mănăstirilor Vodița și Tismana

Născut în Macedonia, la Prilep, într-o familie nobilă înrudită cu cea a cneazului Lazăr al Serbiei, el a îmbrățișat de tânăr viața monahală la mănăstirea Hilandar de la Muntele Athos, fondată de prințul Åžtefan Nemanjia al sârbilor împreună cu fiul său sfântul Sava (după cum s-a arătat într-un articol anterior). Nicodim s-a distins prin viața lui ascetică dar și prin învățătura lui, fiind deosebit de apreciat în rândul monahilor. El a fost însă și un om al vremurilor sale, conștient de dificultățile politice ale timpului. Cunoaștem faptul ca el a făcut parte din delegația athonită care a mers la patriarhul Filoteu al Constantinopolului pentru a obține mult controversata recunoaștere a Patriarhiei sârbe de la Péc. După această misiune încununată de succes, Nicodim s-a întors în Serbia unde a fondat două mănăstiri. Apoi, sub presiunea avansării turcilor în Balcani, a trecut în partea cealaltă a Dunării, în Å¢ara Românească, unde domnea Vlaicu Vodă (1364-1377).

Aici s-a bucurat de o bună primire și de sprijinul domnului țării. Amintim că Mitropolia Å¢ării Românești fusese recunoscută de puțină vreme (1359), dorindu-se întărirea Bisericii prin fondarea de mănăstiri în tradiția atonit-bizantină, deși desigur monahismul exista la nordul Dunării și mai înainte, sub forme mai puțin organizate. Cu cheltuiala domnitorului, Nicodim a ridicat mai întâi în părțile Banatului Severinului mănăstirea Vodița. Sfințirea ei a avut loc în anul 1372, păstrându-se hrisovul prin care domnitorul arăta cu ce sate și venituri a înzestrat-o și prin care se rânduia ca „(...) după moartea lui chir Nicodim să nu fie volnic a pune în locul acela egumen nici domnul, nici arhiereul, nici careva altul, ci cum va zice chir Nicodim și cum va așeza, așa să țină călugării care sunt acolo și ei singuri să-și pună stareț”. Sfântul Nicodim a obținut deci de la domn o completă autonomie pentru Vodița, precum și mai târziu pentru Tismana (ca mănăstiri de sine stătătoare ele se numeau samovlastii). Din păcate, Vodița nu va avea o viață îndelungată întrucât Vlaicu Vodă va pierde Banatul de Severin, care va fi redobândit temporar de Mircea cel Bătrân (1386-1418), fiind apoi din nou trecut în stăpânirea Ungariei catolice, iar mai târziu a Imperiului otoman.

Înțelegând fragilitatea situației politice a Banatului, sfântul Nicodim se va muta în părțile Gorjului, unde va fonda o nouă mănăstire, Tismana. La înzestrarea acestei ctitorii au contribuit în primul rând domnitorii din Å¢ara Românească (Vlaicu Vodă, Radu I, Mircea cel Bătrân) dar și cneazul Lazăr al sârbilor, care le-a dăruit zece sate în țara sa. Tismana va avea un rol fundamental în dezvoltarea monahismului din Å¢ările române.

Prin întreaga lui lucrare de ctitor, învățător, stareț, sfântul Nicodim este unul din cei mai mari părinți ai istoriei Bisericii românilor. El a purtat la nordul Dunării roadele înnoirii spirituale din marele secol al isihasmului. De la el s-a păstrat o și o corespondență teologică cu patriarhul Eftimie de la Târnovo (1375-1393), pe care l-am menționat mai înainte ca o personalitate de seamă a isihasmului.

Sfântul Nicodim a trecut la cele veșnice la 26 decembrie 1406, în timpul domniei lui Mircea cel Bătrân, și a fost îngropat cu mare cinste la mănăstirea Tismana, unde este prăznuit până astăzi la această dată, ca și în întreaga Biserică.

Ioana Georgescu-Tănase

Bibliografie:

Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii ortodoxe române, Editura Institutului biblic și de misiune al B.O.R., București, 2006

Jean Meyendorff, Aristeides Papadakis, L’orient chrétien et l’essor de la papauté, Cerf, Paris, 2001