Iconoclasmul a marcat timp de mai bine de un secol istoria imperiului bizantin, cu consecinÅ£e deosebit de importante atât sub aspect politic cât ÅŸi teologic. Doctrina iconoclastă a promovat renunÅ£area la imaginile religioase ÅŸi a cultului lor (eikon este cuvântul grec pentru imagine) până la distrugerea lor (în greceÅŸte klastein, de unde „iconoclast”, adică cel care distruge imaginile). Ea este legată de numele unui împărat controversat, Leon al III-lea, care avusese meritul de a fi salvat Constantinopolul de invazia arabă (718) iar apoi de a fi consolidat imperiul slăbit de un secol de cuceriri musulmane. TotuÅŸi acelaÅŸi împărat decide în anul 727 să condamne cultul imaginilor religioase, care existase netulburat până atunci, ÅŸi să distrugă imaginea lui Hristos de pe porÅ£ile de bronz ale palatului imperial. Confruntat cu rezistenÅ£a patriarhului Gherman, Leon al III-lea îl înlătură pe acesta în 730 ÅŸi proclamă printr-un nou patriarh doctrina iconoclastă. Fiul său, împăratul Constantin al V-lea reuneÅŸte în 754 un sinod în palatul imperial ÅŸi impune recunoaÅŸterea iconoclasmului ca doctrină ortodoxă. SusÅ£inătorii iconoclasmului se găseau mai ales în rândurile armatei ÅŸi administraÅ£iei, strâns legate de puterea imperială. Cei mai hotărâÅ£i apărători ai icoanelor s-au găsit în mănăstiri, unde aceÅŸtia au ascuns icoanele ÅŸi au organizat rezistenÅ£a. De asemenea, ierarhii, clerul ÅŸi credincioÅŸii erau departe de a fi unanim câÅŸtigaÅ£i, drept care Constantin al V-lea a dus o violentă politică de represiune, care a făcut mulÅ£i martiri, începând cu sfântul Åžtefan cel Tânăr (764), a cărui condamnare la moarte a fost urmată de o serie de distrugeri de mănăstiri, de prigoniri, torturi ÅŸi umilinÅ£e publice.

În timpul acesta, în afara imperiului, iconoclasmul a fost condamnat atât la Roma cât ÅŸi la Ierusalim. La Constantinopol, partida favorabilă restabilirii icoanelor (iconoduli, „slujitorii” icoanelor) s-a putut în sfârÅŸit afirma sub protecÅ£ia împărătesei Irina, care rămăsese în secret fidelă icoanelor, ÅŸi care a devenit regentă la moartea împăratului Leon al IV-lea, succesorul lui Constantin al V-lea. Irina a numit un nou patriarh, Tarasie, ÅŸi în pofida tulburărilor politice ÅŸi militare, a reuÅŸit să reunească în 787 la Niceea un sinod în care a condamnat iconoclasmul, a restabilit cultul icoanelor ÅŸi a formulat doctrina ortodoxă în ceea ce priveÅŸte cinstirea icoanelor, la aceasta contribuind scrierile sfântului Ioan Damaschin de la mănăstirea Sfântul Sava din Palestina. Însă lupta nu s-a sfârÅŸit aici, căci mai târziu partida iconoclastă a profitat de crizele politice pentru a obÅ£ine în 815 restabilirea iconoclasmului. Încercând să se opună, patriarhul Nichifor a fost înlăturat ÅŸi exilat. IconoclaÅŸtii se lovesc acum ÅŸi de rezistenÅ£a sfântului Teodor Studitul, egumen al celebrei mănăstiri Studios din Constantinopol, care împreună cu alÅ£i monahi a fost supus multor prigoniri ÅŸi a murit în exil. Cu toate acestea revenirea iconoclaÅŸtilor nu s-a putut impune ca o victorie durabilă. OpoziÅ£ia neîntreruptă din interiorul Bisericii, cu preÅ£ul a nenumărate suferinÅ£e, susÅ£inută de o mare parte a populaÅ£iei, a sfârÅŸit prin a slăbi puterea iconoclaÅŸtilor. Astfel, la moartea împăratului Teofil, soÅ£ia lui, împărăteasa Teodora, devenită regentă, a decis pentru ultima oară abolirea iconoclasmului ÅŸi a reuÅŸit să reunească în mod paÅŸnic un nou sinod în anul 843. Cu această ocazie, sinodul de la Niceea din anul 787, care formulase doctrina ortodoxă în ceea ce priveÅŸte cultul icoanelor a fost confirmat ÅŸi pus în rândul marilor sinoade ecumenice. Fiind o încununare victorioasă a unei lupte îndelungate, sinodul de la 843 a decis ca în fiecare primă duminică din Postul Mare Biserica să pomenească acest eveniment ca sărbătoarea victoriei Ortodoxiei, ceea ce s-a păstrat în tradiÅ£ia Bisericii până astăzi.

Controversa iconoclastă a avut consecinÅ£e deosebite, atât politice cât ÅŸi teologice. Sub aspect politic s-a ajuns la o clarificare ÅŸi o mai bună aÅŸezare a raporturilor dintre împărat ÅŸi Biserică. Într-adevăr, dacă Leon al III-lea a decis prin el însuÅŸi, fără dezbatere în interiorul Bisericii, să promoveze iconoclasmul, este pentru că aceasta îi permitea să intervină într-o problemă de dogmă, să-ÅŸi impună puterea asupra Bisericii ÅŸi să pună capăt unei prea mari autonomii, mai ales a mănăstirilor, sub pretextul corectării unor practici calificate drept superstiÅ£ioase. Puterea imperială romană se bazase de la început pe imagine (nu uităm că primii creÅŸtini fuseseră martirizaÅ£i tocmai pentru că nu se închinau imaginii împăratului), iar după încreÅŸtinarea imperiului chipul împăratului a continuat să fie reprezentat în locurile publice, chiar dacă se renunÅ£ase la cultul său. Însă o dată cu criza imperiului (secolul VII), efigia împăratului din oraÅŸe fusese din ce în ce mai mult înlocuită cu icoane. În chip simbolic, în timpul marelui asediu persan asupra Constantinopolului din 626, în absenÅ£a împăratului cetatea a fost pusă sub protecÅ£ia icoanei Maicii Domnului, în care locuitorii ÅŸi-au pus toată nădejdea ÅŸi care a fost considerată salvatoarea cetăÅ£ii. Iată de ce nu mai apare atât de paradoxal faptul că tocmai împăraÅ£ii care au restabilit puterea imperială în BizanÅ£ul aflat în criză au fost cei care au promovat iconoclasmul. Prigonirea icoanelor era însoÅ£ită de fapt de restaurarea cultului împăratului, prezentat ca erou salvator al Bisericii ÅŸi protectorul creÅŸtinilor. Însă în urma a mai bine de un secol de confruntări, prin înfrângerea iconoclaÅŸtilor s-a instalat un nou echilibru între puterea imperială ÅŸi Biserică, împăratul nereuÅŸind să se impună drept cap al Bisericii.

În ceea ce priveÅŸte aspectul teologic, fără a ne putea opri prea mult aici asupra lui, amintim ca este vorba de ultima mare controversă asupra naturii dumnezeieÅŸti ÅŸi omeneÅŸti a lui Hristos. IconoclaÅŸtii susÅ£ineau că era un sacrilegiu să reprezinÅ£i natura dumnezeiască printr-o imagine omenească, acuzându-i pe partizanii icoanelor de a practica o formă de idolatrie, adică adorarea icoanelor ca obiecte („iconolatrii”, în greacă eikonolatrês). Răspunsul ortodox a fost că acest refuz nu era doar o respingere a idolatriei, ci ascundea o negare a întrupării lui Dumnezeu, tema multor erezii cu care Biserica se confruntase în secolele precedente. Practicile idolatre faÅ£ă de imagini, care într-adevăr existau, nu constituiau decât niÅŸte devieri care trebuiau corectate printr-o dreaptă cinstire, dar nu puteau justifica iconoclasmul. Textul Sinodului de la Niceea (787) spune că « cel care cinsteÅŸte imaginea cinsteÅŸte în ea persoana celui reprezentat » ÅŸi restabileÅŸte cultul « imaginii Domnului, Dumnezeului ÅŸi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, a Preacuratei Stăpânei noastre, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, a cinstiÅ£ilor îngeri, a tuturor sfinÅ£ilor ÅŸi drepÅ£ilor ». Într-adevăr, cu cât îi privim mai mult graÅ£ie reprezentării lor prin imagine, cu cât îi contemplăm mai mult, ne putem aminti ÅŸi iubi modelele originare.

Ioana Tănase