L-am întâlnit personal pe Părintele Teofil doar de trei ori. A intrat în viaÅ£a mea la mijlocul anilor 90, prin conferinÅ£ele din Postul Mare organizate de ASCOR IaÅŸi. La acea vreme, ca toÅ£i prietenii mei din Biserică, mă spovedeam după cunoscutele liste de păcate. Încercam să-mi amintesc ÅŸi cele mai mici amănunte, ca să nu trebuiască – după cum citeam în „Pelerinul român” – să dau vreo socoteală după moarte, când voi trece prin acele locuri misterioase numite vămile văzduhului. Cuvintele părintelui m-au tulburat de prima dată când l-am auzit; întrebat despre spovedanie, a răspuns: „Vin unii la mine cu niÅŸte liste interminabile. Pe aceÅŸtia nici nu-i ascult!” Iar mai apoi: „Dragă, eu nu cred în vămile văzduhului. Åži-Å£i spun ÅŸi de ce: pentru că nicăieri în slujbele noastre de înmormântare nu se pomeneÅŸte despre ele. Citim „ÅŸi le iartă Doamne păcatele lor, ÅŸi-i odihneÅŸte cu sfinÅ£ii Tăi”, dar niciodată „ÅŸi-i păzeÅŸte pe ei Doamne când vor trece prin vămile văzduhului”. Cei care-au scris despre ele, probabil aÅŸa s-au gândit ei c-ar trebui să petreacă sufletul după moarte.” (1)

Astfel vorbea părintele, sincer (2) ÅŸi cu putere, în cuvinte pe care nu le mai auzisem până atunci, despre întâlnirea cu Dumnezeu din timpul spovedaniei, despre „pocăinÅ£a cu bucurie”, cu privirea mereu îndreptată către Hristos. Vorbea despre Maica Domnului ca despre propria lui mamă, iar despre Domnul Hristos cu drag, cu mult drag, ca despre un prieten mereu prezent... Îmi amintesc că ne-a spus o dată cum Dumnezeu s-a coborât până la a spăla picioarele omului, cum Sfântul Petru s-a împotrivit acestui lucru, ÅŸi cum i-a spus Iisus „dacă nu te voi spăla, nu ai parte cu Mine.” Aici s-a oprit un moment, glasul i-a devenit cald, chipul i s-a luminat ÅŸi a continuat: „AÅŸa de mult îmi place mie împrejurarea aceasta, în care Sfântul Apostol Petru totuÅŸi ÅŸi-a dat seama că Domnul Hristos vrea cu el ceva mai presus de înÅ£elegerea omenească ÅŸi a zis: „Doamne, nu numai picioarele, ci ÅŸi mâinile ÅŸi capul”.” (3) Bucuria sa îi învăluia ÅŸi pe prietenii mei care îÅŸi ziceau atei ÅŸi care veniseră cu mine din curiozitate sau poate căutând să cunoască altceva decât imaginea despre Dumnezeu pe care le-o zugrăveam eu ÅŸi care de multe ori era doar o caricatură.

Omul

Am plecat apoi în străinătate ÅŸi-am luat în bagaj cărÅ£ile părintelui Nicolae Steinhardt ÅŸi în minte cuvintele părintelui Teofil. N-am avut biserică ortodoxă acolo unde locuiam. Am cunoscut mulÅ£i oameni, dar mi-am făcut puÅ£ini prieteni. La începutul anului 2001 am îndrăznit să merg pentru prima oară la părintele Teofil. I-am spus că mă tot întrebam unde e locul meu. Mă aÅŸteptam să-mi spună că dacă aÅŸ fi cu Dumnezeu nu m-aÅŸ simÅ£i singur. Însa părintele mi-a mărturisist că ÅŸi el, în tinereÅ£e, a petrecut luni de zile fără prieteni, că au existat momente în viaÅ£a lui când simÅ£ea că nu putea vorbi cu nimeni ca de la om la om. Când am terminat discuÅ£ia m-a întrebat: „Mai aÅŸteaptă cineva la uÅŸă?” – „Nu părinte,” i-am răspuns. S-a ridicat, mi-a dat braÅ£ul ÅŸi mi-a spus: „Atunci du-mă în biserică.”
Firescul acesta al său aveam să-l regăsesc, deÅŸi la alt nivel, în povestirea unui părinte ortodox francez din Mitropolia noastră care l-a vizitat de două ori la Sâmbăta. Cea de-a doua oară, după câteva minute de conversaÅ£ie, părintele Teofil s-a ridicat de pe scaun ÅŸi a luat epitrahilul. Părintele francez s-a bucurat gândindu-se că iată, un mare duhovnic se va ruga pentru el. Însă părintele Teofil i-a pus lui la gât epitrahilul, a îngenunchiat ÅŸi i-a spus: „Părinte, rugaÅ£i-vă pentru mine!” Părintele francez a rămas uimit ÅŸi n-a putut să facă altceva decât să îngenuncheze lângă părintele Teofil ÅŸi să se roage împreună cu el.

„Gânduri bune pentru gânduri bune”

Citind această carte, am descoperit că existau niÅŸte tabere organizate de ASCOR TimiÅŸoara unde participanÅ£ii stăteau în preajma părintelui câte o săptămână. Nepăsându-mi c-aÅŸ putea fi ca măgarul între oi, am mers în tabăra de la mănăstirea OaÅŸa în 2007. Acolo l-am regăsit pe acelaÅŸi părinte Teofil, neobosit, realist ÅŸi direct. În fiecare dimineaÅ£ă, înainte de ora 4, îi auzeam glasul în biserică: „Să-Å£i dea Å£ie Domnul după inima ta, ÅŸi tot gândul tău să-l plinească” (Ps 19,4). Rămânea la toată slujba ÅŸi după Sfânta Liturghie ne vorbea. Spovedea în timpul zilei, se odihnea ÅŸi apoi ne vorbea iar după vecernie: „Să ÅŸtiÅ£i că slujba nu-i ceva magic: hocus pocus preparatus, ci slujbele sunt niÅŸte realităÅ£i angajante pentru credincioÅŸii care sunt de faÅ£ă.”

Cuvintele sale curgeau firesc, erau pline de viaÅ£ă ÅŸi de aceea ajungeau la cei care-l ascultau: „IubiÅ£i credincioÅŸi, să stiÅ£i că n-am avut de gând să vă spun ce v-am spus. AÅŸa mi-o venit, aÅŸa mi-o Å£âpat dinlăuntru... S-o legat unele de altele ÅŸi-acuma, ce să fac, n-am cum să le mai dezleg. Nici n-am de gând să le mai dezleg. Am spus ce port în suflet.”

Într-o seară am mers cu toÅ£ii pe malul lacului, unde am avut un dialog. Când a fost întrebat dacă duhovnicul ne poate spune întotdeauna care e voia lui Dumnezeu în ceea ce priveÅŸte problemele practice, ne-a sfătuit să nu mergem la duhovnici ca la oracol, nici să luăm cuvintele lor ca ÅŸi adevăr absolut, pentru că fiecare vorbeÅŸte ÅŸi în funcÅ£ie de personalitatea ÅŸi capacităÅ£ile sale: „Hai să luăm exemplul duhovnicilor mai cunoscuÅ£i din România ÅŸi să spunem că mergi cu aceeaÅŸi problemă la mai mulÅ£i. Într-un fel Å£i-ar răspunde părintele Arsenie Papacioc, altfel Å£i-aÅŸ răspunde eu.” Ne-a mai dat un exemplu trist, al unui fiu duhovnicesc de-al său care, fiind în pelerinaj, s-a spovedit la o mănăstire din Oltenia, unde i s-a spus ceva de genul: „hai să-Å£i dau eu canon cum trebuie, caci părintele Teofil te duce de mână în iad.” Din conversaÅ£ie a reieÅŸit că nu are rost să ne tulburăm din cauza acestor diferenÅ£e de viziune ÅŸi că e bine ca fiecare să se Å£ină de duhovnicul pe care ÅŸi l-a ales, cu încrederea că astfel Dumnezeu călăuzeÅŸte ÅŸi pe duhovnic ÅŸi pe ucenic!

Strângeam fânul, în soare, când am fost chemat pentru că-mi venise rândul să vorbesc cu părintele. Am intrat în chile, iar el a început să rostească Psalmul 50 - într-o traducere puÅ£in diferită de cea pe care o cunoÅŸteam (4) - simplu ÅŸi atât de firesc, încât fiecare cuvânt căpăta sens ÅŸi mă pătrundea. M-a întrebat de ce am venit în tabără. I-am spus că voiam să ascult pe viu ceea ce citisem ÅŸi s-a bucurat că-i cunoÅŸteam cărÅ£ile. I-am spus ÅŸi că după atâÅ£ia ani în străinătate simÅ£eam nevoia să-mi fac prieteni în România. Imediat mi-a răspuns: „Ai grijă cum alegi, mai ales dacă-i vorba de vreo fată cu care să te căsătoreÅŸti, că ÅŸi în Biserică sunt mulÅ£i oameni deficitari! Dar unde altundeva să cauÅ£i, doar n-o să cauÅ£i în discotecă!” La sfârÅŸit, după ce m-a pus să spun „Cuvine-se cu adevărat”, m-a binecuvântat, a zâmbit ÅŸi mi-a spus convingător: „Bogdane, numai bucurie!”

Tot la OaÅŸa am descoperit că bucuria părintelui nu ascundea nicio urmă de laxism. Adesea pomenea cuvântul „Să fii întelegator faÅ£ă de neputinÅ£a omenească!”, primit de la părintele Arsenie Boca ÅŸi spunea că sunt mulÅ£i oameni răi în lumea aceasta care nici ei nu vor să fie răi. Însă putea fi ÅŸi neaÅŸteptat de dur: într-o zi ne-a ÅŸocat atunci când l-a dat afară pe un băiat de la spovedanie; mărturisesc că l-am judecat ÅŸi că mi-a fost greu să împac acest lucru cu imaginea pe care o aveam. AÅŸtepta mult de la oamenii credincioÅŸi, aÅŸtepta să depăÅŸim stadiul de apartenenÅ£ă socială la Biserică ÅŸi să ajungem să ne convertim permanent: „Păcatul trebuie neapărat să fie la trecut. Dacă e la prezent ÅŸi la viitor, adică dacă faci ceva care se continuă, nu eÅŸti în sfera pocăinÅ£ei. Datoria de a te ridica din păcat e permanentă, dar ÅŸi datoria de a evita păcatul trebuie să fie permanentă” (5)  Voia ca acest lucru să se manifeste atât la nivel comportamental - „ce faci te ÅŸi face!” - cât ÅŸi moral, ca ÅŸi consecinÅ£ă firească a apropierii de Dumnezeu.

Zâmbetul lui Dumnezeu (6)

A treia întâlnire cu părintele s-a petrecut în vara lui 2008 când am mers la Sâmbăta cu un grup de pelerini din străinătate. N-a fost impresionat că au venit străinii să-l vadă, pur ÅŸi simplu ne-a primit ÅŸi ne-a vorbit. Însă pelerinii au fost cuceriÅ£i. I-au cerut să le vorbească ÅŸi a doua zi. S-a bucurat părintele că au ajuns cuvintele sale la inimile oamenilor: „Dacă mi-aÅ£i cerut să vă vorbesc ÅŸi azi, înseamnă că ieri nu v-am vorbit degeaba.” Åži ne-a povestit cum nu numai că avem dreptul, dar ÅŸi că-i de datoria noastră să-i zâmbim lui Dumnezeu, ne-a îndemnat să devenim oameni ai bucuriei (7) ÅŸi „să ne silim să trăim viaÅ£a în aÅŸa fel încât să fim ÅŸi noi zâmbetul lui Dumnezeu îndreptat către oameni.” Apoi s-a întreÅ£inut personal cu fiecare din noi. Întâlnirile acestea au lăsat urme adânci. În ziua în care părintele a plecat din lumea noastră, am primit câteva cuvinte de la Emily, o prietenă din Pensylvania: „În august 2008 am lipit o fotografie de la Sâmbăta de Sus pe un perete din biroul meu. În prim plan e acoperiÅŸul capelei unde părintele Teofil a vorbit cu mine ÅŸi cu Armelle. Am pus vederea acolo pentru ca atunci când studenÅ£ii vin la mine în birou să privesc fotografia ÅŸi să-mi aduc aminte de cuvintele lui despre cum grija faÅ£ă de ei trebuie să fie o expresie a credinÅ£ei trăite în prezenÅ£a lor. N-o să uit niciodată întâlnirea pe care Armelle ÅŸi cu mine am avut-o cu părintele Teofil. Niciodată. Poate că într-o zi i se va recunoaÅŸte sfinÅ£enia. Mă simt straniu, ca ÅŸi cum aÅŸ vrea să plâng ÅŸi să râd în acelaÅŸi timp, gândindu-mă că am fost lângă cineva despre care pot gândi în acest fel.”

„Faraway, So Close!” (8)

E titlul unui film care începe cu ÅŸoaptele unor îngeri către oameni: „Voi vă închipuiÅ£i că suntem departe ÅŸi totuÅŸi noi suntem atât de aproape. Suntem vestitorii care îi apropie pe cei de departe. Suntem vestitorii care aduc lumină celor din întuneric. Suntem vestitorii care aduc cuvânt celor ce întreabă. Nu suntem nici lumina, nici cuvântul, suntem doar vestitorii.” Filmul se termină cu aceleaÅŸi ÅŸoapte: „Vestea e dragostea. Noi nu suntem nimic. Voi sunteÅ£i totul pentru noi. LăsaÅ£i-ne să ne sălăÅŸluim în ochii voÅŸtri. PriviÅ£i lumea prin noi. Atunci noi vom fi aproape de voi, iar voi, aproape de El.” AÅŸa l-am cunoscut eu pe părintele Teofil...

Bogdan Grecu, Belfast

Note de subsol

1. Un cuvânt asemănător se găseÅŸte în cartea „Prescuri pentru cuminecături” (Editura Mitropoliei Banatului, 1998), în capitolul „Texte filocalice care se impun atenÅ£iei de la prima lectură”: „Dragă, despre vămile văzduhului citiÅ£i, că este o carte de două volume cu vămile văzduhului. Nu pot eu să vă spun ceva deosebit. În orice caz, în TradiÅ£ia creÅŸtină ortodoxă autentică ÅŸi sigură, nu există nimic în legătură cu vămile văzduhului. Slujbele noastre de înmormântare sunt cereri către Dumnezeu pentru iertarea păcatelor, pentru odihna celor răposaÅ£i, dar nu se pomeneÅŸte nimic în slujba înmormântării, în slujbele de pomenire a morÅ£ilor, absolut nimic despre vămile văzduhului. AÅŸa că poate fi o chestiune cu semnul întrebarii ÅŸi în cazul acesta fiecare se raportează cum crede el. Important este să trăim în aÅŸa fel să nu ne oprească pe la nici o vamă, dacă or fi niÅŸte vămi pe undeva. Eu cred aÅŸa, că dacă un suflet este lipit de Dumnezeu ÅŸi merge cu Dumnezeu, se depărtează toÅ£i dracii de el, nu numai aÅŸa ca să poată trece el, dar cred că mai pot trece ÅŸi alÅ£ii pe lângă el.”
2. Poate cea mai grăitoare dovadă a sincerităÅ£ii sale se găseÅŸte în cuvintele despre sine însuÅŸi din cartea „Amintiri despre duhovnici pe care i-am cunoscut” (Editura Teognost, 2003).
3. Un text mai larg pe această temă se poate citi la http://www.nistea.com/liturghie4.html
4. Într-un alt cuvânt rostit în timpul taberei, părintele ne-a spus ca a învăÅ£at ÅŸi că rostea psalmii în traducerea Patriarhului Nicodim.
5. http://www.crestinortodox.ro/cuvinte-duhovnicesti/97235-vorbe-de-duh
6. „Cu zâmbetul feÅ£ei Tale m-ai umplut de bucurie.” (Ps 20, 6)
7. Apostolia (ediÅ£ia franceză), nr. 20, noiembrie 2009.