Evanghelia

am găsit cuvintele după care strigam
cu nesfârșitul meu țipăt de nou‑născut
cele ca un plâns prin care străbate
lumina vieții prin trupul de lut

am aflat cuvintele prin care te ridici și mergi
până dincolo de tine și de moarte
până unde nu mai trebuie să vorbești
unde tăcerea nu ne mai desparte

până unde suntem toți o singură poveste
despre călătoria unui Fiu pierdut
pe care Tatăl în brațe îl primește
cu nesfârșitul meu strigăt de nou‑născut

Marius Iordăchioaia

Zis‑a avva Agathon: Niciodată nu m‑am culcat fiind supărat pe cineva, nici am lăsat pe cineva să adoarmă supărat fiind pe mine. Am făcut aceasta pe cât am putut. 

Patericul egiptean, Avva Agathon

Fecioara astăzi pre Cel mai presus de ființă naște, iar pământul peștera Celui neapropiat aduce. Îngerii cu păstorii slavoslovesc, iar magii cu steaua călătoresc. Că pentru noi s‑a născut Prunc tânăr, Dumnezeu cel mai înainte de veci.

Condacul Nașterii Domnului

Fecioara naște, paradoxul este evident. Cuvintele Condacului sunt nu relatarea unui eveniment, ci vestirea unui miracol... Dar paradoxul se complică, miracolul se amplifică. Fecioara naște nu un prunc obișnuit, ci „pre Cel mai presus de ființă”, în textul grec: ton hyperousion, în traducerea modernă „Cel supraesențial”. Dumnezeu a creat totul. După relatarea Scripturii, Dumnezeu a creat universul, „cerul și pământul”. El l‑a adus întru ființă, El a hotărât pe „a fi”. Dumnezeu este mai presus de creaturile Sale și de condițiile lor, mai presus de „a fi”.

Pe Dumnezeu „Cel mai presus de ființă” îl evocă aici Cuviosul Roman Melodul (autorul condacului) – pe Acela despre Care Sfântul Dionisie Areopagitul scria în „Teologia mistică” că: „nu este nici esență, nici perpetuitate, nici timp, nici știință, nici nimic din ce este accesibil cunoașterii noastre”. Iată deci pe Cine a născut Fecioara, iată Cine a primit să vină pe pământ ca „Prunc tânăr”.

În scenariul universal, cosmic, evocat de marele melod, apare apoi un al treilea personaj – Pământul: „Iar Pământul peștera Celui neapropiat aduce” (azi am traduce: „Iar Pământul oferă Celui inaccesibil [gr. aprositos, lat. inaccessibilis] o peșteră”). Așadar, seria paradoxurilor continuă: Dumnezeu acceptă să se nască într‑o peșteră. Ea ne impune un popas. Staulul în care S‑a născut Hristos era instalat într‑o grotă, una care avea o dublă semnificație la cei vechi. Loc întunecos, în interiorul pământului, grota e adăpost de fiare (vizuină) sau dobitoace (staul). Este „peștera tâlharilor” cu care aseamănă Hristos templul pângărit de negustori, citând din Ieremia 7, 10: „Casa Mea, casă de rugăciuni se va chema, iar voi o ați făcut din ea peștera tâlharilor” (Matei 21, 13). De aceea, Sfântul Ioan Damaschin în Canonul la Naștere spune: „Ai venit să oprești păcatul în peșteră sărăcăcioasă”.

Într‑adevăr, de la Naștere până la moarte și Înviere, trecerea pe pământ a Logosului întrupat s‑a petrecut între două peșteri: cea din Betleem și cea din Ierusalim. „Într‑un mormânt nou, al său, pe care îl săpase în piatră” I‑a așezat Iosif din Arimateea trupul pogorât de pe cruce (Matei 21, 60). Nici această grotă nu era, desigur, vrednică de trupul Mântuitorului. Dar în simbolismul antic, pe care Părinții îl cunoșteau și‑l foloseau, peștera este deopotrivă lumea.

Finalul Condacului adaugă un alt contrast paradoxal între „Dumnezeu Cel mai înainte de veci” (adică înainte de timp, El fiind creatorul timpului) și chipul în care a binevoit a Se naște pentru noi, ca „prunc tânăr”. 

Întregul condac al Nașterii are 515 versuri, din care doar primul icos se mai află azi în Minei. El dezvoltă motivul Nașterii în peșteră și ne dă o idee despre restul alcătuirii lui Roman Melodul: „Betleemul a deschis Edenul [deci Raiul]. Veniți să vedem, [căci] desfătare tainică am aflat. Veniți să primim în peșteră [bunătățile] Raiului. Acolo s‑a arătat o rădăcină neudată care rodește iertarea; acolo s‑a deschis fântâna nesăpată din care voise cândva să bea David; acolo, născând Pruncul, Fecioara a potolit și setea lui Adam și pe cea a lui David [deci setea spirituală de mântuire]. De aceea, să mergem acolo unde s‑a născut ca Prunc tânăr Dumnezeu Cel mai înainte de timp”. 

Virgil Cândea, Comentariu la Condacul Nașterii Domnului, Studii Teologice XLV, 5‑6