Cum putem în lumea de astăzi  să ne mărturisim credinÅ£a, să o transmitem ca pe o stare de lumină, de har, de înviere, ca pe o stare de iubire pe care am primit‑o în apa botezului? De câte ori nu dăm greÅŸ în încercarea de a transmite mai departe credinÅ£a, ÅŸi de câte ori nu dăm dovadă de slăbiciune, noi, creÅŸtinii! De îndată ce vedem că fratele nostru a căzut sau s‑a rănit, ne dăm bătuÅ£i, ni se pare că toate strădaniile noastre sunt deÅŸarte, că nimic nu are rost. Dar întotdeauna nădejdea în Dumnezeu face să învie morÅ£ii; ne vindecă rănile ÅŸi mai ales, în adâncul sufletului nostru, încrederea, curajul ÅŸi nădejdea în Domnul fac din noi făpturi ale Învierii.

Nu trebuie să ne descurajăm. Ca purtători de Hristos, ca frați ai lui Hristos Dumnezeu‑Omul avem nevoie astăzi de acest curaj, de această stare de spirit. Domnul spune: „Nimeni, aprinzând făclia, n‑o ascunde sub un vas, sau n‑o pune sub pat, ci o așază în sfeșnic, pentru ca cei ce intră să vadă lumina” (Luca 8, 16). Însă noi nu avem curajul vieÅ£ii în Hristos, al luminii, al harului pe care l‑am primit; nu îndrăznim să le dăruim, să le arătăm, să le facem văzute de ceilalÅ£i, ci mereu le ascundem: nu trebuie ca soÅ£ul nostru, sau colegii, să ÅŸtie că suntem credincioÅŸi, copiii nu îndrăznesc să spună la ÅŸcoală că sunt credincioÅŸi, de teamă ca ceilalÅ£i să nu râdă de ei. Tot aÅŸa în diferitele situaÅ£ii în societate, în loc să luminăm pe ceilalÅ£i, noi îi afundăm în întuneric, pentru că ascundem lumina pe care am primit‑o. Ne este ruÅŸine de ceea ce suntem. Pentru că nu avem curajul mărturisirii,  lumea de astăzi nu sporește duhovnicește. Åži adesea astăzi, mai ales în societăÅ£ile occidentale, ne e teamă că numărul creÅŸtinilor va scădea în aÅŸa fel încât vor deveni invizibili. Domnul ne spune: Dacă aveÅ£i lumina, nu o ascundeÅ£i, ci arătaÅ£i‑o, daÅ£i‑o la iveală, nu vă fie ruÅŸine de această lumină. Să ne întrebăm dacă o avem cu adevărat, sau numai zicem că o avem. 

Domnul ne întreabă: PoÅ£i să‑ţi dai astăzi viaÅ£a pentru Mine? PoÅ£i să te lepezi de tine? Zice Domnul: „cel ce vrea să vină după Mine să se lepede de sine, să‑și ia crucea sa și să‑Mi urmeze Mie!” (Marcu 8, 35). A se lepăda de sine înseamnă să ne lepădăm în fiecare zi, în fiecare clipă, de voia noastră proprie, să murim nouă înÅŸine ÅŸi să facem să lucreze în noi voia lui Dumnezeu, care adesea se arată prin fratele meu, prin cel care este alături de mine, care are nevoie de mine, pentru ca lumina lui Hristos să fie întru noi.

Fiecare dintre noi este un dar al lui Dumnezeu, și pentru fiecare în parte Hristos Se jertfește. Acest lucru este extraordinar, dar niciodată nu ne privim pe noi‑înșine zicând: ce dar al lui Dumnezeu sunt eu! Putem, fireÅŸte, să fim  foarte critici cu noi înșine, și nemulțumiti până la disperare, dar putem ÅŸi să spunem ce mult iubim darul pe care Dumnezeu ni l‑a făcut, adică viața noastră și pe noi înșine. Poate trebuie să ne privim din când în când ÅŸi să ne întrebăm: oare este în mine semnul acestei iubiri pentru mine însumi, și care‑ar fi el? Oare mă iubesc pentru că sunt chipul lui Dumnezeu? Vreau  oare să cresc în asemănarea cu Dumnezeu? Åži când avem un copil, bucuria este nemăsurată, necrezut de mare. Nu putem pune în cuvinte bucuria unui părinte duhovnicesc care îÅŸi vede fiul înaintând în viaÅ£a sa duhovnicească, ieÅŸind dintr‑o luptă înfricoÅŸată cu sine însuÅŸi, ÅŸi ieÅŸind biruitor ; această bucurie este de nedescris. Åži ce dar, pentru un părinte după trup, de a avea un fiu ÅŸi încă a‑l însoÅ£i pe parcursul vieÅ£ii, ÅŸi a vedea că a ieÅŸit biruitor nu numai în lupta acestei vieÅ£i, ci ÅŸi din lupta sa lăuntrică, biruind duhovniceÅŸte, ÅŸi că s‑a împlinit! Ce bucurie amestecată cu lacrimi! Căci aÅŸa este cu fiii, atât cei duhovniceÅŸti, cât ÅŸi cei după trup. Fiii sunt daÅ£i familiilor lor pentru a fi crescuÅ£i în iubire ÅŸi în slava lui Dumnezeu, căci nu spunem destul de des acest lucru, dar într‑o familie, copilul trebuie să simtă ÅŸi slava lui Dumnezeu. 

Ce este slava lui Dumnezeu? Slava lui Dumnezeu este iubirea care străluceÅŸte pe chipurile noastre, în bucurie. O bucurie de nespus, o fericire care nu se poate exprima, dar pe care o trăim. Este slava lui Dumnezeu în om. Este slava Învierii, această sămânÅ£ă pe care o purtăm întru noi de la botez, ÅŸi care uneori cu timpul se pierde. Åži pentru ce se pierde? Putem face ceva să nu se întâmple așa? Uneori suntem mai înflăcăraÅ£i în credinÅ£a noastră, iar alteori mai puÅ£in, uneori suntem mai atenÅ£i la ceea ce se petrece în lume, la felul în care am reuÅŸit, în care ne‑am aÅŸezat în lumea aceasta, care este atât de trecătoare! Totul trece dintr‑o dată… Totul se duce ÅŸi ce va rămâne în urma noastră?

În Hristos înțelegem lumea de la Moarte și Înviere, adică de la sfârșit la început, înțelegem sensul Nașterii prin Moartea și învierea lui Hristos.  Prin Întruparea ÅŸi Învierea Sa Hristos a răsturnat toate, ÅŸi a preschimbat timpul. De acum timpul este un timp al Învierii, iar nu al morÅ£ii, pentru că timpul care trece nu trece spre moarte, ci trece apropiindu‑ne de Hristos, adică de viață. Astfel, nu înÅ£elegem viaÅ£a după naÅŸtere, ci după moarte, căci plecăm de la sfârÅŸit pentru a vedea despre ce este vorba la început, pentru a înțelege sensul vieții pe pământ. Iar acest înÅ£eles nu este moartea, ci viaÅ£a. Pentru ce oare Domnul ne‑ar fi zidit pentru moarte? Oare în aceasta S‑ar bucura El? Niciodată! Ci pentru viaÅ£ă ne‑a zidit. Deci suntem făpturi ale vieÅ£ii. Nu avem nevoie de mare lucru pentru a trăi, ci de foarte puÅ£ine. Un copil, când este dat de Dumnezeu, ce are el? Ce bunuri posedă? Nimic. Se lasă în mâinile părinÅ£ilor săi, cu totul, cu o încredere fără seamăn. Iată ce putem simÅ£i lăsându‑ne în mâinile lui Dumnezeu. 

Făcându‑ne făpturi de lumină de la botezul nostru, putem de acum să ne lăsăm în mâinile lui Dumnezeu ÅŸi să spunem această rugăciune: „Doamne, mă las în voia Ta, mă las în mâinile Tale, fă ÅŸi din mine, azi ÅŸi în toată vremea, o făptură a luminii, ÅŸi ajută‑mă să nu ascund niciodată această lumină pe care Tu mi‑o dăruieÅŸti, să nu o acopăr niciodată, ci să o arăt ÅŸi celorlalÅ£i. Dar nu după cum eu vreau ÅŸi gândesc, ci după cum Tu vrei, ÅŸi cum gândeÅŸti pentru mine”. 

† Mitropolitul Iosif