E aproape vară. Într‑o biserică ortodoxă se slujeÅŸte taina Sfântului Maslu. Printre credincioÅŸii care participă se află ÅŸi un tânăr care nu cred că are mai mult de 35 de ani. Stă până la sfârÅŸit. Probabil e obosit sau nu se simte foarte bine, căci se aÅŸază din când în când pe o bancă. După ce se termină rugăciunile ÅŸi toată lumea se miruieÅŸte, preotul începe un scurt cuvânt. Despre boală ÅŸi păcat. Discursul „clasic”: boala ne este „răsplată” pentru păcatele pe care le‑am făcut. Cu privirea în pământ, tânărul se ridică, se închină ÅŸi iese din biserică.

Nu peste mult timp, aveam să aflu că acel tânăr suferea de cancer în fază terminală. Cine ÅŸtie ce era în sufletul său, dacă venise la Sfântul Maslu cu speranÅ£a unei vindecări miraculoase sau ca să se întărească sufleteÅŸte în lupta sa cu boala...  

Câteva zile mai târziu a fost internat în spital. Am mers acolo într‑o zi, cu mama sa, să‑l vedem. Nu ÅŸtiam ce să spun, cum să mă comport faÅ£ă de el. Nu eram foarte apropiaÅ£i. Mama lui ÅŸtia care e realitatea, dar, ca orice mamă, avea o speranÅ£ă în glas ÅŸi în privire. Foarte credincioasă, la fel ca ÅŸi el. Probabil ca să‑l întărească, i‑a spus: „Suferim, mamă, suferim pentru Hristos!”. Cu ochii aproape stinÅŸi, el s‑a întors către ea ÅŸi i‑a răspuns cu blândeÅ£e: „E uÅŸor...” După o mică pauză, a continuat: „E uÅŸor de zis...”   

Da, probabil e uÅŸor de Å£inut predici despre boală ÅŸi despre suferinÅ£ă atunci când eÅŸti sănătos. Probabil e uÅŸor să teoretizezi cum că boala ar fi o pedagogie a lui Dumnezeu, atunci când cei apropiaÅ£i ai tăi sunt bucuroÅŸi ÅŸi voioÅŸi... Însă cred că de multe ori spunem astfel de cuvinte nu pentru că le‑am simÅ£i adevărate, ci pentru că ne gândim că sunt „corecte”. Le‑am auzit de atâtea ori încât le credem „cuvenite”. Le spunem până ÅŸi celor dragi ai noÅŸtri care sunt în suferinÅ£ă, ca să umplem cu ceva spaÅ£iul dintre noi ÅŸi ei. De teamă că dacă am tăcea ÅŸi doar i‑am privi, durerea ar Å£âÅŸni din noi ÅŸi ne‑ar face să izbucnim în plâns...

Atunci, în spital, l‑am admirat pe acest om pentru sinceritatea lui ÅŸi curajul de‑a nu se lăsa prins în tipare de gândire. „VeÅ£i cunoaÅŸte adevărul ÅŸi adevărul vă va face liberi” (Ioan 8, 32). Cred cu putere că Dumnezeu l‑a primit în braÅ£ele Sale pe acest tânăr. În primul rând pentru că – aÅŸa cum spunem în slujba înmormântării – Dumnezeul nostru e „Dumnezeul duhurilor ÅŸi a tot trupul, Care ai călcat moartea ÅŸi pe diavol l‑ai surpat ÅŸi ai dăruit viaÅ£ă lumii Tale”. Apoi pentru că – aÅŸa cum spunea părintele Teofil – „Dumnezeu nu are pe nimeni de pierdut”. Dar ÅŸi pentru că tânărul acesta a făcut acelaÅŸi lucru ca ÅŸi Domnul Hristos: a biruit răul. Nu s‑a mâniat ÅŸi nu s‑a enervat pe nici unul din cei care l‑au îngrijit în ultimele zile de viaÅ£ă. Nu i s‑a citit pe chip nici măcar o urmă de invidie faÅ£ă de cei pe care‑i vedea bucurându‑se de viaÅ£ă în jurul său. N‑a spus niciun cuvânt rău ÅŸi – în ciuda a ceea ce alÅ£ii ar fi putut gândi de când i s‑a descoperit boala – a crezut ÅŸi a ÅŸtiut mereu că Dumnezeu e bun ÅŸi de oameni iubitor, că nu pedepseÅŸte, ci, dimpotrivă, plânge cu cel ce plânge ÅŸi urcă pe cruce cu cel ce suferă.       

Familia, prietenii ÅŸi cunoscuÅ£ii săi spun că încă îl simt prezent. Au pregătit parastasul său cu dragoste ÅŸi simplitate. Cu tristeÅ£e omenească amestecată cu bucuria sfântă a nădejdii că el e acum cu Hristos. Uneori cu o lacrimă care, atunci când era văzută de ceilalÅ£i, era alungată sau mascată de un zâmbet. Cu rugăciune.

Cu câteva luni în urmă, pe când suferinÅ£a începuse deja să‑l macine, l‑am văzut mergând încet spre casă. Probabil nu ÅŸtia că cineva îl privea. Ajungând în dreptul unei icoane a Maicii Domnului, s‑a oprit, ÅŸi‑a descoperit capul ÅŸi‑a sărutat‑o. Atât de firesc!... Tot la fel de firesc sper să‑i vorbească ÅŸi lui Dumnezeu despre noi...

Bogdan Grecu