Toată Liturghia
nu‑i decât Vânt
ce coboară și suflă
tot mai puternic
prin gurile deschise‑n rugăciune
în groapa oaselor uscate
ale lumii

până le îmbracă
în Trupul și Sângele
cu care se pot întoarce
în Cer...

de aceea
se împărtășesc doar orbii
flămânzi
să li se umple orbitele goale
cu vederea lui Dumnezeu

și ologii însetați
să poată păși
dincolo de ei înșiși...

doar cei flămânzi
de o inimă făcută
din carnea
dragostei

doar cei însetați
ca Râul Vieții să
le curgă prin vene...

doar cei flămânzi și însetați
ca Fiul
să cadă în brațele Tatălui
cu trupul lor...

Marius Iordăchioaia, Doar

Pentru conștiința primilor creștini, participarea la Euharistie nu era o datorie și nici o obligație, cum se interpretează astăzi în Dreptul canonic, ci o expresie vie și spontană a apartenenței la Biserică. Toți cei care participau la adunarea euharistică se împărtășeau cu Sfintele Taine, iar a nu te împărtăși era de neimaginat.

Așa cum în prezent cel ce săvârșește Liturghia nu poate să nu se împărtășească, așa nu puteau să nu se împărtășească în Biserica primară toți credincioșii care au participat la adunarea euharistică, întrucât tot poporul săvârșea Euharistia. Nu existau credincioși care să asiste la Euharistie, pentru că toți erau participanți. Cei care nu puteau participa erau îndepărtați în prealabil, iar după predică diaconii supravegheau ușile pentru ca nimeni străin să nu poată intra. 

Nici un ritual liturgic, începând cu cele mai vechi până la cele actuale, nu prevede(a) „asistenți” la adunarea euharistică... Dacă Biserica se roagă pentru catehumeni, pentru cei ce se căiesc, pentru cei posedați de duhuri, pentru credincioșii participanți, atunci cu siguranță s‑ar fi rugat și pentru cei care doar „asistă”. Actuala conștiință creștină nu realizează întotdeauna ruptura tragică dintre participarea la rugăciunile euharistice și sustragerea – în mod voit sau involuntar – de la Împărtășanie.

Nikolai Afanasiev, Biserica Duhului Sfânt

Unirea cu Domnul în Euharistie e o unire deplină tocmai pentru că El nu mai este lucrător în noi numai prin energia adusă în noi de Duhul Său, ci cu trupul și sângele Lui, imprimate în trupul și în sângele nostru. Iar unde e trupul și sângele Său, e prezent și lucrător în mod deplin însuși subiectul lor. Deci însuși subiectul lui Hristos, ca subiect al trupului și sângelui Său, se face prin Euharistie subiect direct al trupului și sângelui nostru, cu care sunt unite intim trupul și sângele Său, care au dat prin aceasta calificarea lor trupului și sângelui nostru, imprimându‑se în ele, și care și‑au unit lucrările și simțirile lor cu lucrările și cu simțirile trupului și sângelui nostru. 

Întrucât fiecare dintre noi suntem subiect al trupului și sângelui nostru și al lucrărilor penetrate de trupul și de lucrările lui Hristos, noi ne aflăm împreună subiect cu Hristos al trupului nostru devenit și trupul Lui sau al trupului Lui devenit și trupul nostru. În fond, viața cea fără de moarte crește în noi din intimitatea concretă și supremă în care am intrat, rămânem și creștem prin Euharistie cu Persoana dumnezeiască a Cuvântului, Care a realizat putința acestei intimități cu noi și a comunicării vieții Sale dumnezeiești trupului nostru prin trupul omenesc asumat de El, umplut de această viață prin moartea Lui reală, prin biruirea morții suportate de El, prin starea de moarte tainică și de înviere.

Prin intimitatea și comunicarea aceasta desăvârșită cu El, noi trăim stările, simțirile și lucrările lui Hristos și El le trăiește pe ale noastre penetrate și calificate de ale Lui. „De acum nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine”, a spus Sfântul Apostol Pavel (Gal. 3, 20). În fond, unirea deplină între Hristos și noi, realizată prin Euharistie, e mărturia supremei iubiri a Lui față de noi, și aceasta e baza comunicării mutuale desăvârșite între El și noi. „Hristos a făcut aceasta ridicându‑ne la o mai mare iubire față de El și, arătând iubirea Lui față de noi, nu a dat numai să‑L vadă celor ce doresc, ci să‑L și atingă, să‑L și mănânce, să‑și și înfigă dinții în trupul Lui și să se unească cu El, împlinind toată dorința”, cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur, în Omil. 46 la Evanghelia după Matei.

Pr. Dumitru Stăniloae, Teologie dogmatică ortodoxă

Nu sunt vrednic să intri în inima mea
nici sub acoperișul trupului de moarte
trimis‑am Biserica să te roage ea
cu tămâia preasfintelor sale șoapte...
Nu m‑am socotit vrednic să vin la Tine
Te strig de departe ca un demonizat
ce se taie cu gânduri în cimitirul din mine
prin mormintele vii ale fiecărui păcat...
Nu sunt vrednic să‑mi atingi sluga
ce se chinuie‑n friguri în pieptul meu
și totuși, Iisuse, ascultă‑mi ruga:
vindecă‑mi viața cu Numele Tău!

Marius Iordăchioaia, Rugăciune pentru vindecarea vieții