Anul trecut am călătorit în Oltenia, provincie care ne‑a încântat prin peisajele și mănăstirile sale rupte din Rai. Anul acesta, în 2012, am pătruns în inima vechii ortodoxii românești, cu Iașiul și bisericile pictate din Bucovina. După câteva necazuri de ordin logistic (întârzierea avionului, surprize cu cazarea…), grupul nostru (6 preoți și 24 de mireni), condus de Bogdan, a ajuns la Iași, metropola provinciei Moldova. Este un oraș impresionant care poate fi admirat de la înălțime din turnul Golia. Devenit capitala Moldovei prin voia turcilor, în 1564 (mai ușor de controlat decât vechea Suceavă, pierdută între munți), este situat în centrul Moldovei istorice, care cuprindea și Basarabia¹. Splendida biserică Trei Ierarhi era, din păcate, în restaurare, dar am putut totuși admira puțin dantela de piatră care îi acoperă zidurile. Catedrala mitropolitană este impunătoare, dar nu este un model de iconografie. De fapt, cel mai prețios lucru pe care îl adăpostește este trupul Sfintei Parascheva, tânără călugăriță din Tracia secolului XI, ale cărei moaște au fost mutate la Belgrad, apoi la Constantinopol, înainte de a ajunge la Iași în secolul al XVII‑lea. Cel mai de seamă lucru din viața ei este că nu i s‑a întâmplat aproape nimic! S‑a asemănat lui Dumnezeu în taina unei vieți călugărești ascunse, în Å¢ara Sfântă. Domnul a arătat sfințenia ei cu mult după nașterea sa la Ceruri, apoi moaștele sfintei au săvârșit o mulțime de minuni. Lungul șir de credincioși care stau la rând pentru a se închina este semnul unei apropieri care o unește pe Sfânta Parascheva cu poporul lui Dumnezeu: este apropiată de oameni. Aici am avut bucuria de a‑l reîntâlni pe Înaltpreasfințitul Teofan, Mitropolitul Moldovei, care tocmai se întorsese de la lucrările Sfântului Sinod. Ne‑a primit ca un părinte în reședința sa episcopală: în cursul întrevederii spontane și prietenești pe care ne‑a acordat‑o, am putut să‑i apreciem perspicacitatea și finețea gândirii, exprimate într‑o franceză desăvârșită și cu mult umor.

Prietenul nostru Bertrand Vergely, care participa la pelerinaj, a ținut în sala mare a Mitropoliei o foarte frumoasă conferință despre „uimire” dinaintea unui public tânăr și numeros, urmată de o lungă și interesantă dezbatere. În sfârșit, am avut ocazia de a o întâlni pe Maica Siluana în micuța biserică de cartier unde își organizează seminariile. Această călugăriță este un adevărat monument duhovnicesc. Åži‑a folosit propria experiență a lui Dumnezeu, care nu este una obișnuită, pentru a elabora un proces terapeutic destinat îngrijirii și vindecării în același timp a rănilor psihice și duhovnicești. În acest „și” stă toată noutatea și bogăția acestei învățături, care este de fapt o praxis. Sufletul Omului este în același timp psihic – însuflețind trupul – și duhovnicesc – în legătură cu Dumnezeu și în stare să primească energii îndumnezeitoare. O terapie exclusiv psihică este incompletă, pentru că uită că Omul este chipul lui Dumnezeu și că destinul său este theosis, unirea cu Dumnezeu în și prin energiile dumnezeiești necreate. Maica Siluana organizează seminarii în care formează participanții într‑o știință de a fi, o praxis, pe care nu numai să și‑o aplice lor înșiși, ci să o și transmită. Această terapie aduce împreună pe psiholog și pe preot. Prin experiența duhovnicească și îndrăzneala sa, o femeie ca Maica Siluana reușește să treacă peste toate blocajele (ale lumii și ale bisericii) și reînnoiește Ortodoxia. Ortodocșii occidentali care suntem am fost cuceriți pe dată: legătura s‑a stabilit.

După această zi și jumătate petrecută la Iași, autocarul ne‑a dus în dealurile și munții Bucovinei, înverzite în ciuda marii călduri. În sate se văd foarte multe berze, lucru care ne‑a încântat. După Probota am petrecut două zile la Putna, loc de seamă al monahismului românesc, apoi am cutreierat ținutul și am vizitat pe rând o mare parte a faimoaselor biserici pictate: Humor, Arbore, Voroneț, cea cunoscută în toată lumea, Sucevița, Moldovița, Suceava, Dragomirna, Râșca: am mers de la o încântare la alta. Arhitectura, tipic românească, este frumoasă, frescele exterioare și interioare sunt minunate, iconografice și adesea bine păstrate. A fost o mare pedagogie a Bisericii acelor vremuri (mai ales din secolul al XVI‑lea) să acopere zidurile din afară ale bisericilor cu aceste cărți în imagini din care poporul, care nu avea acces la scris, putea învăța Biblia, istoria Bisericii și viețile sfinților. Într‑adevăr, frescele exterioare sunt mult mai ușor de văzut și de înțeles la lumina zilei. În vremurile acelea în care nu exista electricitate și în clădiri cu ferestre înguste, frescele interioare erau mult mai puțin vizibile. Aceste fresce sunt foarte cunoscute, mai ales cele de la Voroneț (în special fresca Înfricoșatei Judecăți), dar aș vrea să menționez în mod deosebit pe cele de la mica biserică Arbore: aici se găsește cea mai frumoasă reprezentare a Sfintei Marina², ca și serafimi admirabili, care au servit probabil de model pentru cei de la biserica Mitropoliei de la Limours. 

Cum se întâmplă adesea în Biserică, bogățiile coexistă cu decadența. Pe cât sunt de frumoase și iconografice frescele (cu câteva rare excepții), pe atât iconostasele, în general din secolul al XVIII‑lea, sunt un dezastru: sunt masive, ascund în întregime altarele, disproporționate (concepute prea mari, au adesea două rânduri care ascund o parte din frescele de pe peretele navei), supraîncărcate de aur și decoruri pur estetice, și mai ales decadente din punct de vedere iconografic, mergând chiar până la reprezentări filioquiste ale Treimii, care sunt o erezie³. Ar trebui să aibă cineva curajul să le scoată pentru a le pune în muzee și să le înlocuiască cu iconostase mai joase, mai aerisite și sobre, care să îngăduie credincioșilor să vadă și să audă slujirea Sfintelor Taine, așa cum era până în secolul al XV‑lea. Biserica nu este un muzeu: este viața în Dumnezeu.

Peste tot am fost bine primiți, mai ales în mănăstirile de maici, deosebit de bine întreținute. Dar o primire ne‑a emoționat îndeosebi, la Suceava. Arhiepiscopul Pimen al Sucevei este foarte în vârstă, mergând și vorbind foarte încet. Dar ce prezență! Ne‑a primit în catedrala sa pe care am vizitat‑o împreună, iar apoi a stat cu noi la masă într‑o mănăstire din apropiere. Este un om pătruns de cultura franceză, care ne‑a istorisit viața sa și a arhiepiscopiei sale cu multă finețe și mult umor. Am fost impresionați de profunzimea duhovnicească și noblețea sa. A fost o cinste pentru noi să auzim vorbindu‑se astfel despre Franța.

Pelerinajul nostru s‑a încheiat la Arhiepiscopia Romanului, unde am avut marea bucurie de a‑l regăsi pe prietenul nostru, Preasfințitul Ioachim, care a fost preot de parohie timp de 10 ani în regiunea pariziană. Aici, am fost întâmpinați cu prietenie frățească sinceră de un episcop cu un umor debordant, care nu a uitat vechea Biserică din Occident, căci în catedrala de la Roman, între altele, pot fi cinstite moaștele Sfântului Martin și ale Sfântului Gherman de Auxerre.

În sfârșit, chiar înainte de a ne urca în avion, la Bacău, am mers să vizităm o capelă amenajată într‑un liceu: este vorba, de fapt, de o clasă mare transformată într‑o adevărată biserică, cu pereții acoperiți în întregime de fresce, ceea ce pentru noi, care trăim într‑un stat ateu, este un lucru uimitor. E extraordinar totuși să vezi această minune într‑o țară care avea, acum douăzeci de ani, un regim care persecuta cu violență Biserica. Dumnezeu învinge totdeauna… 

Un pelerinaj este în primul rând un demers de rugăciune, făcut cu păstori. Din păcate, nu am putut să‑l avem în mijlocul nostru pe Înaltpreasfințitul Părinte Mitropolit Iosif, care a fost nevoit să se întoarcă în Franța imediat după lucrările Sfântului Sinod. Din fericire, Preasfințitul Marc a putut să vină cu noi la Putna, dar fără valiză, pe care i‑o rătăcise Lufthansa… Am putut sluji două liturghii împreună cu Preasfinția sa – duminică, 8 iulie, la Putna, în aer liber, cu starețul mănăstirii, părintele Melchisedec – un om cu un duh cu adevărat părintesc, cu multă băgare de seamă și bunăvoință – și cu mulți ieromonahi și luni, 9 iulie, în biserica mănăstirii Moldovița.

Grupul a fost foarte simpatic și atmosfera destinsă. Seara românească de pe 9 iulie de la Sucevița, cu orchestră și dansuri, a fost o sărbătoare foarte frumoasă. Am avut și bucuria de a‑l număra printre noi pe Julien, în scaunul său cu rotile, care ni s‑a alăturat împreună cu mama sa la Miclăușeni și a cărui prezență ne‑a îmbogățit.

Åži ca să sfârșim pe o notă veselă, vinul este excelent în Moldova, mai ales cel alb! Dumnezeu să binecuvânteze Moldova și pe poporul ei.

Pr. Noël TANAZACQ, Paris

Note: