Hristos a Înviat!

Odată cu acest Te Deum deschidem cu sfială cea de-a zecea ediție a pelerinajului nostru la moaștele Sfântului Ioan Casian. Pelerinajul din anul acesta este, fără îndoială, unul de împlinire a celor nouă pelerinaje anterioare, o încununare a strădaniilor noastre din toți acești ani, de când le-am început (din 2008) și până azi. Ca în fiecare an, am pregătit și acum, după cum m-am priceput, un cuvânt de învățătură bazat pe moștenirea duhovnicească lăsată nouă de Sfântul Ioan Casian, pe care îl cinstim în mod special în aceste zile.

Încep cu dorința de a vă reaminti îndemnul Sfântului Apostol Pavel din prima sa epistolă către corinteni, care multora le poate părea surprinzător și enigmatic, însă sunt convins că-l vom redescoperi ca fiind profund revelator pentru noi toți, cei care ne străduim să-I urmăm lui Hristos cu credință: „cei ce plâng să fie ca și cum n-ar plânge; și cei ce se bucură, ca și cum nu s-ar bucura; și cei ce cumpără, ca și cum n-ar stăpâni; și cei ce se folosesc de lumea aceasta, ca și cum nu s-ar folosi”¹. Observăm că Apostolul, în mod stăruitor, ne îndeamnă nu la ipocrizie – așa cum poate apărea la prima vedere – ci să fim ca și cum... ori de câte ori ne-ar putea încerca tentația de a-l accepta pe a avea în detrimentul lui a fi. Cu alte cuvinte, Apostolul ne spune că urcușul nostru duhovnicesc, zidirea noastră lăuntrică, nu trebuie să ne fie împiedicată de alipirea de cele materiale și trecătoare, ci privirea noastră ar trebui să fie mereu îndreptată spre Hristos, Mântuitorul nostru. Apostolul ne lasă să înțelegem că aceasta este condiția autentică a oricărui creștin: de a-l asimila mereu pe a fi ca și cum... într-o armonie perfectă cu voința sa, pe tot parcursul vieții sale.

PARADOXUL BUNEI EDUCAÅ¢II, CA PIEDICÄ‚ A ZIDIRII LÄ‚UNTRICE

Dar cum să împlinim aceasta? Încă de mici suntem obișnuiți și chiar educați să căutăm și să deținem cât mai multe lucruri și uneori să ne străduim să strângem mici averi, să avem!... și să nu ducem niciodată lipsă de nimic. Toate aceste obișnuințe pot deveni însă foarte nocive pentru suflet, căci ele cresc în timp odată cu noi și, dominându-ne, înăbușă viața noastră duhovnicească². De ce mai sunt ele periculoase? Pentru că nu vom fi învățați mai apoi de către nimeni să le lăsăm deoparte, decât doar dacă vom aprofunda învățătura creștină. Hristos Domnul ne atenționează că „viața cuiva nu stă în prisosul avuțiilor sale”³ și că este deosebit de periculos pentru sufletele noastre să ne atașăm de cele materiale și să ne punem încrederea în acestea mai mult decât în Dumnezeu, de la Care ne vine toată darea cea bună. De aceea și îndemnul Apostolului este fără echivoc: să căutăm mereu să fim,nusă avem, pentru că altfel riscăm să ne pierdem atât viața aceasta pământească, cât mai ales pe cea veșnică. Sfinții părinți ne descoperă în sprijinul reușitei noastre că suferința și lipsurile, dacă ni le îngăduie Dumnezeu și ni le asumăm, sunt, de-a lungul vieții, mari pedagogi, pe care se cuvine să nu-i ignorăm.

În epistola sa către galateni, Apostolul Pavel adaugă la ceea ce am amintit adineaori un alt îndemn: „în Duhul să umblați și să nu împliniți pofta trupului. Căci trupul poftește împotriva duhului, iar duhul împotriva trupului; căci acestea se împotrivesc unul altuia, ca să nu faceți cele ce ați voi”⁴. Așadar, libertatea pe care Dumnezeu ne-a dăruit-o trebuie să o folosim cu multă responsabilitate, bine știind că suntem într-un război continuu, că adesea (în modul cel mai natural) alegem cele trupești în locul celor duhovnicești și aceste alegeri ne devin piedici spre zidirea noastră lăuntrică. Iar în alt loc, același Apostol ne descoperă: „Nu vă amăgiți: Dumnezeu nu Se lasă batjocorit; căci ce va semăna omul, aceea va și secera. Cel ce seamănă în trupul său însuși, din trup va secera stricăciune; iar cel ce seamănă în Duhul, din Duh va secera viață veșnică”⁵.

Asupra acestei învățături, pe care o accentuează și Sfântul Ioan Casian în repetate rânduri, aș vrea să mă opresc în cele ce urmează.

ASCEZA ASUMATÄ‚ SAU NEVOIA BUNEI ALEGERI

Condiția omului de după căderea în păcatul strămoșesc este marcată de neputințe, dintre care cea mai evidentă este aceea a greutății cu care omul își poate subordona voința, precum mărturisește și Apostolul Pavel: „Nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârșesc”⁶. Sfântul Ioan Casian ne spune că omul „vrea să aibă curăția corpului fără biciuirea cărnii, să câștige curăția inimii fără truda veghei, să se îndestuleze de virtuți duhovnicești păstrând odihna trupului, să capete harul răbdării fără neplăcerea vreunei batjocuri, să aibă umilința lui Hristos fără renunțarea la onorurile lumești, să împace simplitatea religiei cu ambițiile lumii acesteia, să servească lui Hristos dorind lauda și favoarea oamenilor, să mărturisească adevărul fără să producă cea mai ușoară supărare cuiva, pe scurt, vrea să aibă bunurile viitoare, dar să nu le piardă pe cele prezente”⁷. Cu alte cuvinte, omul dorește în mod firesc confortul material, caută mereu îndestularea și nu este dispus spre jertfă, nici să renunțe la cele materiale pentru a le avea pe cele duhovnicești. Ce este de făcut? Cum să facem ca cele materiale să nu pună stăpânire peste noi?

Îndemnul cel mai profund este să ne asemănăm cât mai mult cu putință cu Hristos, Cel care, deși, ca Dumnezeu adevărat și Stăpân peste toată creația, putea avea orice, totuși a acceptat condiția de a nu avea nimic al Său și aceasta Åži-a asumat-o, pentru a ne arăta nouă, tuturor, că doar aceasta este calea pe care Îl putem urma. „Dacă voiește cineva să vină după Mine – ne spune Hristos – să se lepede de sine [...] că ce folosește omului dacă va câștiga lumea toată, iar pe sine se va pierde sau se va păgubi?”⁸. Iar atunci când câțiva dintre ucenici doresc să-L urmeze, Hristos le spune să ia aminte că „vulpile au vizuini și păsările cerului cuiburi; dar Fiul Omului n-are unde să-Åži plece capul”⁹ și le recomandă mai apoi, când îi trimite la propovăduire, „să nu luați nimic pe drum, nici toiag, nici traistă, nici pâine, nici bani și nici să nu aveți câte două haine”¹⁰, ca nu cumva acestea să devină piedică în lucrarea pentru care au fost chemați și pe care au acceptat-o cu credință. Domnul ne avertizează, așadar, că adevărata stare a celui care vrea să-L urmeze nu poate fi decât una de mare cumpătare materială și de încredințare în purtarea de grijă a lui Dumnezeu, fără nici o șovăire.

POSTUL ÅžI RUGÄ‚CIUNEA SUSÅ¢IN VIAÅ¢A ÎN HRISTOS

Cât privește lupta permanentă a sufletului cu trupul și, uneori, pentru cei mai râvnitori, și a trupului cu sufletul, aceasta se biruiește în același fel amintit mai sus, adică doar prin cumpătare (ca metodă folosindu-ne de postul propus de Biserică) și prin încrederea deplină în Dumnezeu (pe aceasta punând-o în mod concret în lucrare, prin rugăciune). „Fiindcă postul – spune Sf. Simeon Noul Teolog – acest medic al sufletelor noastre, obișnuiește să domolească unuia fierbințelile și mișcările trupului, altuia să-i îmblânzească irascibilitatea, altuia îi alungă somnul, altuia îi trezește râvna, altuia îi curăță mintea și o face din nou liberă de cugetele rele [...]; postul risipește și alungă cum alungă soarele ceața, întunericul inteligibil și acoperământul păcatului așezat peste suflet”¹¹. „Să ne luptăm să hrănim în noi înșine prin lucrarea poruncilor focul dumnezeiesc, prin care lumina cea dumnezeiască obișnuiește să strălucească”₁₂ și prin rugăciune „câștigă-ți pe Dumnezeu prieten și nu vei avea nevoie de ajutorul omului”¹³, ne spune același părinte Simeon, și-L „vom vedea pe Dumnezeu sălășluind ca lumină în noi”¹⁴.

Dar oare, ca un automat, trupul potolit va lăsa sufletul să se înalțe? Cum să fii în același timp cumpătat în cele materiale și înfocat în cele duhovnicești, să fii măsurat mereu în cele trupești, dar plin de ardoare în cele sufletești; potolit și cuminte trupește, dar entuziast în suflet; așezat în trup, dar cu sufletul înflăcărat? Ei bine, toate acestea rămân întrebări la care orice creștin caută răspuns zi de zi, pas cu pas și repet îndemnul Apostolului: „să se bucure ca și cum nu s-ar bucura, să plângă ca și cum n-ar plânge”. Pentru toate acestea, dar și pentru multe altele, calea rămâne mereu aceeași: practicarea rugăciunii și a postului.

În ceea ce privește controlul voinței noastre și referitor la această împotrivire dintre cele trupești și cele sufletești, Sfântul Ioan Casian ne dezvăluie și el uimitoarea înțelepciune a lui Dumnezeu, Care a rânduit ca această neputință, născută în noi în urma neascultării primilor oameni în Rai, să-i devină totuși omului, în cele din urmă, foarte folositoare. Astfel, în plan practic, spune Sfântul Ioan Casian, „rezistența și puterea corpului ne întârzie de la înfăptuirea celor pe care mintea noastră le-a gândit fără rost, iar uneori, urmând o stare mai lungă, fie de căință, fie de îndreptare, această zăbovire ne îndreaptă prin revenirea asupra gândurilor și faptelor noastre nu îndeajuns de bine chibzuite [...]; din aceste lucruri reținem că pentru noi nu numai că nu este vătămătoare această luptă dintre trup și spirit, care se dă în noi, ci ne aduce chiar mult folos”¹⁵.

Să reținem, în concluzie, faptul că slăbiciunea trupească de multe ori acoperă lăuntric un suflet puternic și că adesea lucrurile obișnuite apar duhovnicește în altă lumină, după cum ne învață și Apostolul Pavel: „Chiar dacă omul nostru cel din afară se trece, cel dinlăuntru însă se înnoiește din zi în zi [...] neprivind noi la cele ce se văd, ci la cele ce nu se văd, fiindcă cele ce se văd sunt trecătoare, iar cele ce nu se văd sunt veșnice”¹⁶.

Să avem încredere în Dumnezeu, Cel care ne cunoaște mai bine ca oricine și Care este gata să ne ajute pe toate căile posibile, numai să-I dăm ocazia. El este precum tatăl din pilda fiului risipitor, neobosit stând la pândă pentru a ne zări și a ne ieși primul în întâmpinare, și aceasta doar pentru că ne iubește. Să nu uităm, de asemenea, că Împărăția lăuntrică a fiecăruia dintre noi este poarta de intrare în Împărăția Cerească, în care ne invită, cu mult drag și dor, Mântuitorul nostru Iisus Hristos și că doar El este ușa. Să prindem așadar curaj și să ne bucurăm, gândindu-ne că fiecare dintre noi este un mic fragment dintr-o comoară de negrăită bucurie cerească și că în fiecare fragment se regăsește taina întregului, iar semnul acestui adevăr este Învierea lui Hristos.

Protos. Simeon