Întrebat‑au surorile pe fericita Singlitichia: Cum putem să ne mântuim? Iar ea a răspuns: Noi toți știm cum să ne mântuim! Dar din pricina neglijenței ne pierdem mântuirea. Mai întâi de toate și mai mult decât toate trebuie să păstrăm ceea ce a spus Domnul: iubește pe Domnul Dumnezeul tău din tot sufletul tău și pe aproapele tău ca pe tine însuți; iată unde este mântuirea: într‑o îndoită iubire. 

Matericul, Cuvintele sfintelor femei nevoitoare, culese de Avva Isaia pentru monahia Teodora

Omul dedat împrăștierii are despre orice, chiar și despre lucrurile cele mai însemnate, o concepție foarte ușuratică, foarte superficială. Omul împrăștiat este de obicei nestatornic: simțirile inimii lui sunt lipsite de adâncime și putere; de aceea sunt nestatornice. Omul împrăștiat e străin de iubirea de aproapele: el privește cu nepăsare la suferințele oamenilor și lesne pune asupra lor poveri anevoie de purtat. Necazurile lucrează cu putere asupra celui împrăștiat, tocmai fiindcă acesta nu le așteaptă. El așteaptă doar bucurii. Dacă necazul este puternic, însă degrabă trecător, omul împrăștiat îl uită repede în zarva desfătărilor. Ne­cazul îndelungat îl strivește.

Toți sfinții au fugit cu osârdie de împrăștiere. Ei se adunau în sine neîncetat sau cel puțin cât de des puteau, luând aminte la mișcările inimii și minții și dându‑le îndreptare potrivită cu poruncile Evangheliei. Obișnuința luării aminte la sine îl păzește pe om de împrăștiere chiar și atunci când el se află înconjurat din toate părțile de zarvă. 

Omul împrăștiat se aseamănă unei case fără uși și fără zăvoare: nici o comoară nu poate fi păzită într‑o astfel de casă; ea e deschisă pentru hoți, tâlhari și des­frânate. În îndeletnicirile tale de serviciu, printre oameni, nu îți îngădui să pierzi vremea cu vorbire în deșert și cu glume proaste; în îndeletnicirile de birou nu te lăsa fu­rat de închipuire: astfel se va ascuți degrabă conștiința ta și va începe să îți arate orice înclinare către împrăștiere ca pe o încălcare a Legii evanghelice, ca pe o încălcare chiar a bunului‑simț.

Sf. Ignatie Briancianinov, Experiențe ascetice

Imaginea invadează lumea noastră cotidiană. Ea domină toate mediile sociale, strada, locul de muncă și, prin presă și micul ecran, pătrunde până în sânul familiei. Obișnuinței și uzurii pe care le provoacă imaginea, tehnicienii ei răspund prin forme și culori tot mai subtile și mai insistente, adesea fără prea mare respect față de sensibilitatea spectatorului pe care trebuie să‑l cucerească.

Prin forța sa de sugestie, imaginea poate fi utilizată împotriva omului, fără ca acesta să‑și dea seama. Ea poate să‑i modeleze gândirea, să‑i aprindă pasiunile, să‑i modeleze comportamentul, într‑un cuvânt – să‑l priveze chiar de libertate. În societatea noastră, imaginea se substituie din ce în ce mai mult textului. Reflecția tinde să cedeze în fața senzațiilor și, mai ales, în fața privirii. Să ne gândim la puternica momeală vizuală pe care o reprezintă strada cu vitrinele ei, cu luminile ei, adesea mobile și sclipitoare! Åži ce să mai spunem de publicitatea bazată pe randament care ne invadează? Trebuie să admitem că din moment ce numai profitul are importanță, valorile omenești se estompează, crește chemarea spre simțuri. Foarte sugestivă, din cauza puterii sale simbolice și a impactului său asupra sensibilității, imaginea se insinuează în adâncurile ființei, amenințând totodată viața interioară.

Omul este modelat în mod progresiv de ceea ce contemplă. Loc de întâlnire a Luminii exterioare și interioare, ochii reprezintă partea cea mai transparentă și cea mai vie a trupului. ,,Luminătorul trupului este ochiul. Dacă ochiul tău este bun, tot trupul tău va fi luminat, dar dacă ochiul tău va fi bolnav, tot trupul tău va fi întunecat” (Luca 11, 34). Lui îi incumbă obligația să spiritualizeze materia din care face parte prin trupul său, pentru a aduce la Dumnezeu întreaga creație (Ef. 1, 1‑10).

Icoana sfințește locul unde se află și creează în credincios sentimentul unei prezențe divine tangibile. Ea este realmente o întâlnire, pentru că a te ruga în fața icoanei lui Hristos înseamnă a te ruga, de fapt, în fața Lui. 

Olivier Clément are dreptate atunci când scrie: ,,Creștinismul este religia fețelor. A fi creștin înseamnă să descoperi, chiar în centrul absenței și al morții, o față deschisă pentru totdeauna ca o ușă de lumină, fața lui Hristos, iar în jurul ei, pătrunse de lumina și dragostea Sa, fețele păcătoșilor iertați, care nu mai judecă, ci primesc. Evanghelia înseamnă anunțarea acestei bucurii”. Model de sfințenie, prezență, revelare a transfigurării cosmice viitoare a lumii, icoana ni se dăruiește ca o mare carte deschisă. Trebuie să știi să citești în ea pentru a învăța să descifrezi fețele cu care te întâlnești pe stradă și pentru a găsi acea „mlădiță unică” grefată pe Hristos. Chemarea pe care ne‑o face Hristos este aceea de a da o față celor care nu au față. Această chemare este preluată de Didim cel Orb (secolul al IV‑lea), care va spune: „După ce L‑ai văzut pe Dumnezeu, trebuie să vezi pe Dumnezeu în orice frate”.

Omenirea se află actualmente la o răscruce a istoriei, unde o nouă cultură în gestație se zbate în durerile nașterii... Icoana descoperă o lume de frumusețe, de armonie și de pace în care omul și cosmosul regăsesc starea lor edenică. Unei arte și unei lumi adesea închise asupra lor înseși, imanenței‑închisoare, ea îi substituie transcendența, deschiderea spre viața de apoi, singura ieșire spre fericirea tuturor. În mod constant, icoana rememorează, într‑adevăr, finalitatea existenței umane: a deveni ochi înseamnă a dezvolta vederea interioară pe care o alimentează lumina Duhului Sfânt ce transfigurează totul. Åži dacă icoana își găsește principiul ei constructiv în lumina transfigurării lui Hristos, ea își invită interlocutorul să răsfrângă această transfigurare în lume prin primirea Duhului Sfânt care este, după Sfântul Serafim de Sarov, însuși scopul vieții creștine.

Sfântul Pavel a fost șocat la vederea atâtor idoli în orașul Atena. Cu toate acestea, el a fost mirat și fericit să descopere un altar pe care era scris: „Dumnezeului necunoscut” (Faptele Apostolilor 17, 23). Oare nu pe acest Dumnezeu necunoscut îl caută arta în abundența ei de umbre și lumină? Desigur, trebuie să redobândim o vedere curată, să ne eliberăm de „cataracta” pe care o reprezintă un materialism excesiv, tot atâția idoli care‑l țin pe om prizonier. Arta reflectă, într‑adevăr, viața!

Michel Quenot, Icoana – Fereastră spre Absolut