Ne aflăm în mijlocul mulțimii ce se îndreaptă acum spre biserica nouă pentru slujba de noapte. Cu chiu, cu vai, ca mulți alții, încerc să protejez de vânt flacăra tremurândă a lumânării mele. În momentul în care ajungem aproape de pridvorul unde ne așteaptă călugării, simt ceva în spatele meu, misterios, ca o forță invizibilă, puternică și delicată în același timp. Mă întorc. Descopăr un ocean de lumânări, un nor de lumini ce inunda curtea mare a  mănăstirii și ilumina tainic noaptea adâncă. 

Două mii de persoane, poate. Dar numărul nu mai conta: această mulțime imensă de credincioși, adunați acolo pentru a sărbători Învierea, mi‑a părut atunci ca fiind o singură prezență, una. Åži care, fără să știu, mă învăluise. Moment unic, intens, ce nu ținea de emoție; era momentul unei experiențe imediate, palpabile, dar rară, măreață și simplă în același timp: experiența adevăratei comunități ecleziale.

De‑acum slujba putea începe. Am fi putut rămâne în picioare timp de cinci ore cât dura slujba, nu mai conta, timpul dispăruse. Ne puteam ruga în continuitatea și în harul unui timp ancestral din care nimic nu ne putea distrage. Mă aflam lângă o țărancă bătrână, care prin simpla ei prezență părea să‑mi spună cum să mă rog. Redescopeream bucuria cântării „Hristos a înviat din morți”, ale cărei cuvinte le învățasem în acea după‑amiază, repetată în variante infinite. 

„Eu nu caut, eu găsesc.” Referindu‑se la Însuși Dumnezeu, acest cuvânt celebru al lui Picasso este de o mare claritate. Spune mult mai mult decât romanțele puțin patetice ale celor care umblă „să‑L caute pe Dumnezeu”. Într‑adevăr, una din semnificațiile harului simțit la Lupșa a fost aceasta: eu nu‑L caut, eu Îl găsesc. Pentru că nu L‑aș fi căutat dacă nu L‑aș fi găsit. Dumnezeu este într‑adevăr aici, pe când noi nu suntem întotdeauna prezenți. 

Faptul de a fi acolo atunci, când prezența mea împărtășită cu ceilalți se transforma în eveniment, printr‑o trăire absolut necesară a apartenenței la o comunitate, a reprezentat punctul culminant al șederii la Lupșa și, în același timp, mi‑a descoperit adevăratul sens al unui pelerinaj. 

Apartenența este, așadar, un eveniment. Apartenența multiplă: aceea a persoanei la un grup ai cărui membri se cunosc uneori atât de puțin, apartenența acestui grup la întregul credincioșilor unui sat și la comunitatea monastică ce ne‑a primit până‑ntr‑acolo încât ne‑a oferit bucuria de a împărtăși împreună cu noi masa de Paște; de asemenea, apartenența la comunitatea pe care această mănăstire o formează cu mănăstirile vecine, ale căror monahi și monahii ce ne întâmpinaseră în zilele dinainte ne‑au surprins prin tinerețea lor; apartenența la mulțimile și mai largi ale regiunii și ale țării și apartenența încă și mai înaltă, cea care ne unește cu întregul comunității ecleziale. Acesta era sensul inițial al termenului grec „ecclesia” – adunarea care ridică pe fiecare până la cea mai înaltă realitate a lui – și pe care creștinismul a știut să‑l moștenească pentru a numi și situa în realitate trupul Bisericii lui Hristos. 

La câteva zile după Paște, aflându‑mă la București, vorbeam despre această trăire cu prietenul meu Sorin Dumitrescu, căruia îi spuneam că nu‑mi lipsise decât, poate, Împărtășania pe care n‑o puteam pretinde, nefiind, strict vorbind, de confesiune ortodoxă. Ceea ce a știut el să‑mi răspundă atunci a reprezentat împlinirea experienței mele: „Ba da, ați primit această împărtășanie. Ceea ce ați trăit ca fiind unic este tocmai apartenența la comunitatea euharistică”. 

Sper ca acest lucru să fie adevărat. Oricum, acest pelerinaj mi‑a permis să trăiesc și să înțeleg două realități majore. Prima ține de ideea puternică ce s‑a născut din dimensiunea iconică a acestor comunități cuprinse unele în altele. Fiecare comunitate, oricât de simplă ar fi, poate fi considerată icoană a comunității hristice în care trăim și care dă sens umanității noastre. 

Grupul de pelerini, format din Alina, Anca, Anne, Annie, Catherine – soția mea, Christian, Eva, Mihaela, Patrice, Ruth, dincolo de diferențele de vârstă, naționalitate și proveniență, animat cum era de simplitatea și de sinceritatea credinței, a reușit să‑și găsească sensul în și prin legăturile umane născute din căldura prieteniei.

Åži n‑am ști cum să le mulțumim îndeajuns nici Mitropolitului Iosif pentru că a binecuvântat acest pelerinaj și nici lui Bogdan Grecu pentru că a făcut din el o reușită: a știut să‑i dea viață nu numai prin simțul său concret de organizare și prin extrema sa disponibilitate, ci și prin strălucirea credinței lui deschise; am apreciat la el faptul că reprezenta această țară ale cărei profunzimi începeam să le iubim, profunzimi atât duhovnicești, cât și naturale, ca acelea ale peșterilor din Munții Apuseni... 

A doua realitate este poate și mai extraordinară: în această trăire a harului iconic al comunității ecleziale și euharistice, am avut sentimentul nemaitrăit până acum al comunității Bisericii nedespărțite. Acest sentiment nu are nimic de‑a face cu ecumenismul, care nu este pentru mine decât o idee slabă, o idee improvizată de o epocă alterată duhovnicește. Nu: sentimentul de apartenență la comunitatea Bisericii nedespărțite, a Bisericii primare – deci Întâia – este un principiu mult mai înalt, ale cărui sclipiri îmi confirmă o intuiție din copilărie: da, suntem toți mădularele unei Biserici Una pentru că suntem toți mădularele unui trup Unul al prezenței dumnezeiești. Åži un pelerinaj se face pentru a învia flacăra și frumusețea acestui adevăr adesea adormit.  

Jean Lauxerois