Mulți fac milostenie cu banul lor
unii și cu o bucată din pâinea lor
dar puțini
cu ei înșiși.

„în dar ați primit, în dar să dați” nu e
un privilegiu moral
ci legea duioasă a vieții...

ah, trupurile și sufletele noastre
daruri
nedăruite!

îmbolnăvite uscate
curând ucise pe veci

de frica
de a le pierde!

în mâinile lui Hristos
ar fi săturat întreaga Zidire

dar noi ne ducem puținele zile și ne stingem
cu pumnii strânși și cu dinții scrâșnind

zadarnic încercând să păstrăm
ce n‑am avut niciodată...

striviți de ceea
ce n‑am dăruit

uciși
de ceea
ce n‑am trăit...

Marius Iordăchioaia, Daruri nedăruite

Adevărata răbdare este cea care îl și iubește pe cel pe care îl tolerează; căci a tolera și a urî nu este virtutea blândeții, ci un văl al mâniei.  

Cu cât mintea (inima) se lărgește prin dragoste, cu atât va fi mai răbdătoare prin îndelungă‑răbdare. Atât răbdăm fiecare pe aproapele cât îl iubim; dacă îl iubești, îl porți; dacă încetezi să iubești, încetezi să și rabzi. Pe cine iubim mai puțin îl și răbdăm mai puțin.

Dacă păstrăm răbdarea cu adevărat în inimă putem fi mucenici fără să fim răpuși de sabie.

Sf. Grigorie cel Mare, Defensor Grammaticus, Cartea cuvintelor sclipitoare, 2 

Cu cât mai mare e iubirea, cu atât mai mari sunt și suferințele sufletului. Cu cât mai deplină e iubirea, cu atât mai deplină e cunoștința. Cu cât mai fierbinte e iubirea, cu atât mai fierbinte e rugăciunea. Cu cât mai desăvârșită e iubirea, cu atât mai sfântă e viața.

Harul vine de la iubirea pentru fratele și se păstrează prin iubirea pentru fratele; dar dacă nu iubim pe fratele, harul lui Dumnezeu nu vine în suflet.

Sf. Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii și iadul smereniei

Iubirea este un schimb de ființă, o întregire reciprocă. Iubirea îmbogățește pe fiecare pentru că primește și dăruiește la nesfârșit, pe când ura sărăcește, pentru că nu dă și nu primește nimic. 

Bărbatul găsește în femeie o taină indefinită. Ea își cunoaște niște insuficiențe care se cer după o întregire prin bărbat, de aceea îl iubește pe bărbat; și bărbatul la fel. Căsătoria e în același timp dragoste și ajutor, bucurie de celălalt și răbdare a lui. Pentru toate acestea se dă celor doi ce se căsătoresc harul dumnezeiesc. 

Iubirea unește uimirea în fața tainei celuilalt și răbdarea neputințelor lui și ajutorarea lui în ele. În iubire, amândoi devin tari. Un rol important în această spiritualizare treptată a legăturii dintre ei îl are exercițiul și creșterea responsabilității unuia pentru altul. Iubirea crește din exercițiul responsabilității reciproce, iar responsabilitatea crește din iubire. 

Viețuind împreună, cele două persoane se configurează una după cealaltă, încât bărbatul se completează și ca persoană prin femeie, și invers. Fiecare devine un fel de co‑persoană și amândoi o unitate co‑personală.

De aceea, bărbatul care ar trece de la o femeie la alta nu se mai realizează ca persoană, definită prin conviețuirea cu o singură persoană ca femeie. Trăsăturile lui personale vor deveni fluide, nedefinite. Propriu‑zis el va deveni mai mult un individ‑specie, căci cel ce e lipsit de o adevărată și permanentă comuniune personală e mai mult un individ uniform al speciei decât o persoană. În el se dezvoltă mai mult pasiunile speciei, nearmonizate și neînfrânate.

Bărbatul are în femeie umanitatea ajunsă la intimitatea supremă cu el. Åži viceversa. Ei își sunt unul altuia deplin descoperiți, într‑o totală sinceritate; fiecare îi este celuilalt ca un alt „eu”, rămânând totuși un „tu” care îi este necesar pentru a se descoperi.

Fiecare se uită pe sine, făcându‑se eul celuilalt. Sf. Ioan Gură de Aur zice: „Cel iubit este pentru cel ce iubește identic cu sine. Însușirea iubirii este de așa fel încât cel ce iubește și cel iubit nu mai par să formeze două persoane deosebite, ci un singur om”.

Pr. Dumitru Stăniloae, Căsătoria ca legătură naturală pe viață între un bărbat și o femeie

Acum mergeți în pace, iar dacă ați descoperit cu adevărat bucuria credinței, cum ați putea să n‑o dăruiți și altora? Dacă v‑ați apropiat mai mult decât alții de adevăr, cum ați putea să‑l păstrați numai pentru voi? Dacă în sufletele voastre s‑a aprins viața cea adevărată, nu le veți da și altora o scânteie, o rază din această viață? Desigur, aceasta nu presupune să umblați de colo‑colo și să le vorbiți oamenilor despre religie, folosind expresii ecleziastice, ci să intrați în lumea care vă aparține cu o strălucire, o bucurie, o intensitate care să‑i facă pe toți cei din jur să vă privească și să spună: „Are un alt aer acum. Să se fi apropiat cu adevărat Dumnezeu de el (ea)? Are ceva ce nu avea mai înainte, ceva ce mie‑mi lipsește – bucurie, viață, certitudine, un curaj nou, o nouă îndrăzneală, o viziune! Cum aș putea să le dobândesc și eu?”

Pe de altă parte, unii vă vor spune: „Ai înnebunit!” În astfel de situații, nu puține, eu le răspund astfel: „Da, așa este, dar un lucru mi se pare ciudat. Voi, înțelepții, care spuneți că eu sunt nebun, nu simțiți că aveți viață în voi, în timp ce eu, nebunul, sunt fericit și plin de viață! Veniți să vă împărtășesc nebunia mea, este nebunia lui Dumnezeu!”

Iată, veți porni și voi pe această cale. Veți fi cu Dumnezeu de acum înainte, pe toate drumurile, pe toate cărările: veți dansa pe Muntele Tabor, al Schimbării la Față, dăruindu‑le viață din plin și altor oameni. Să vă binecuvânteze Dumnezeu pașii întru bucurie! Nu știu alt cuvânt mai potrivit decât acesta: „Bucurie”! Mergeți cu bucurie, aduceți tuturor bucurie – ceea ce înseamnă că le veți dărui și toate celelalte lucruri, pentru că Dumnezeu este bucurie, viață, intensitate.

Mitr. Antonie de Suroj (final de predică)