Povestea Maica Theodora că era un călugăr care, înfricoÅŸat de mulÅ£imea ispitelor, zicea: „Am să fug într‑alt loc ca să scap de necazuri”. Åži după ce ÅŸi‑a pus sandalele în picioare, a văzut lângă el un alt om care îÅŸi punea ÅŸi el sandalele lui ÅŸi care i‑a zis: „Oriunde vei merge, am să vin după tine”. Acest om era de fapt demonul care îl urma ÅŸi îl ispitea pretutindeni. 

Amai zis Maica Theodora: siliÅ£i‑vă să intraÅ£i prin uÅŸa cea strâmtă, căci precum pomii, de nu vor îndura ierni ÅŸi ploi, nu pot face roadă, aÅŸa ÅŸi nouă veacul acesta iarnă ne este; ÎmpărăÅ£iei Cerurilor nu vom putea să ne facem părtaÅŸi decât trecând prin multe necazuri ÅŸi ispite. 

Maica Theodora, Patericul egiptean

Marta crede că fratele ei va învia în zilele din urmă. Iisus îi răspunde: „Eu sunt învierea”. Învierea nu este o realitate pur eshatologică, proiectată într‑un viitor ultim. Învierea este, într‑un fel, o realitate dată deja; ea există deja. Åži chiar Persoana Mântuitorului este cea care, de acum înainte, este cauza ÅŸi puterea de înviere a morÅ£ilor. Nu prin imaginaÅ£ie sau memorie, ci prin unirea cu Hristos îi întâlnim, în această clipă chiar, pe cei pe care i‑am iubit ÅŸi care au părăsit pământul. 

„Vă las Pacea Mea. Vă dau pacea Mea.” Hristos dă pacea Lui. Nu o împrumută. Nu o ia înapoi. Pacea care este în Hristos (pacea „Mea”) devine proprietatea definitivă a ucenicilor. Altfel spus, eu pot la începutul fiecărei zile să mă instalez în Pacea lui Hristos, oricare ar fi pericolele pe care această zi le‑ar aduce.

Mântuitorul le dă ucenicilor lui Pacea Sa chiar în clipa în care urma să pătimească. Chiar în faÅ£a viziunii suferinÅ£ei, a morÅ£ii imediate, El proclamă pacea ÅŸi o comunică. Dacă Iisus, în aceste minute chiar, rămâne stăpânul Păcii, atunci puterea acestei păci nu‑l va abandona pe ucenic nici în furtuni mai mici. 

Un monah al Bisericii de Răsărit (Lev Gillet), Simple priviri asupra Mântuitorului

Fiecăruia aÅŸ vrea să‑i dau sufletul meu.
Ca să mănânce cei flămânzi,
ca să fie îmbrăcaÅ£i cei goi, ca să se răcorească cei însetaÅ£i, 
iar surzii să audă vestea cea bună.

Din cerul care tună în murmurul adierii,
totul îmi porunceÅŸte: „Dă până la ultimul bănuÅ£”.
Sufletul meu e plin până la revărsare
cu plinătatea gravă a unei experienÅ£e sacre. 

Åži am uitat dacă printre cei mulÅ£i
mai există ceea ce toÅ£i numesc „eu”.
Nu mai există decât zbor de iubire, sărăcie 
ÅŸi pulsaÅ£ie a totalităÅ£ii.

Maica Maria SkobÅ£ova, PulsaÅ£ia totalităÅ£ii

Orb, neghiob ÅŸi strâmt la minte am fost. Åži ferecat în chingile bunului‑simÅ£ celui mai lamentabil. Cum de mi‑am putut închipui că Hristos‑Dumnezeul care a primit să Se întrupeze ÅŸi să moară pe cruce aidoma celui mai nefericit ÅŸi mai ticălos dintre muritori ne va cere să dăm din prisosul ori puÅ£inul avutului nostru ori chiar avutul acesta întreg? Cum de ne‑ar fi chemat la acÅ£iuni atât de simple, de aparÅ£inătoare lumii acesteia, de posibile adică?! Paul Claudel nu ni‑l definise oare pe Dumnezeu atribuindu‑I grăirea: „De ce vă temeÅ£i? Sunt imposibilul care vă priveÅŸte”? Hristos, aÅŸadar, aceasta chiar ne cere: imposibilul: să dăm ce nu avem. 

Dar să‑l ascultăm pe Michaux: în mănăstirea unde ar dori să fie primit se prezintă un candidat la călugărie. Îi mărturiseÅŸte stareÅ£ului: „Să ÅŸtiÅ£i, Părinte, că nu am nici credinÅ£ă, nici lumină, nici esenÅ£ă, nici curaj, nici încredere în mine ÅŸi nici nu pot să‑mi fiu mie însumi de ajutor, iar altora cu atât mai puÅ£in; nimic nu am”. Firesc ar fi fost să fie de îndată respins. Însă stareÅ£ul îi răspunde: „Ce‑are a face! Nu ai credinÅ£ă? Nu ai lumină? Dându‑le altora, le vei avea ÅŸi tu. Căutându‑le pentru altul, le vei dobândi ÅŸi pentru tine. Pe fratele acesta, pe aproapele ÅŸi semenul tău eÅŸti dator să‑l ajuÅ£i cu ce nu ai. Du‑te: chilia ta e pe coridorul acesta, uÅŸa a treia pe dreapta...”. „Cu ceea ce crezi că nu ai, dar care este, care va fi în tine. Mai adânc decât adâncul sinelui tău. Mai tăinuit, mai înfăÅŸurat, mai limpede, izvor năvalnic care circulă fără oprire, chemând, îmbiind la părtăÅŸie.” 

Da, numai aÅŸa putea vorbi un slujitor al lui Hristos, al Celui tainic: paradoxal (precum întotdeauna ne‑a învăÅ£at: de vrei să cârmuieÅŸti, slujeÅŸte; de vrei să fii înălÅ£at, smereÅŸte‑te; de vrei să mântuieÅŸti sufletul, pierde‑l pentru Mine; de vrei să‑ţi recâÅŸtigi nevinovăÅ£ia, recunoaÅŸte‑te vinovat) ÅŸi uluitor (de vei da ce nu ai, vei dobândi ÅŸi tu ceea ce ai dat altora). 

Dând ce nu avem, dobândim, prin ricoÅŸeu, ceea ce – cu nemaipomenită sfruntare – ne‑am încumetat a dărui altuia. LecÅ£ia e valabilă pentru orice creÅŸtin, cleric sau mirean. Pentru monah îndeosebi. Să nu se îngrijoreze, să nu se sperie, să nu se frământe călugărul care îÅŸi simte lăuntrul deÅŸart, bântuit de neîncredere ÅŸi slăbiciune, cuprins de întuneric ÅŸi secetă; să nu ia câtuÅŸi de puÅ£in aminte la acestea toate. Ispite ale deznădejdii, netrebnice ÅŸiretenii ale celui rău ÅŸi uscat. Să dea celor care vin la el – în chilia lui, în grădina mănăstirii, pe cerdacul arhondaricului, la uÅŸa altarului – ca să afle credinÅ£ă, întărire, lumină ÅŸi o brumă de speranÅ£ă – ceea ce ei aÅŸteaptă de la el ÅŸi ceea ce el prea bine ÅŸtie că în clipa aceea se poate întâmpla să nu aibă. Să le dea. Åži, dându‑le, se vor răsfrânge ÅŸi asupră‑i, se va milui ÅŸi el din pomana făcută altuia...

Iată paradoxul creÅŸtin în toată plinătatea, splendoarea ÅŸi virtutea lui. Dar iată ÅŸi făgăduinÅ£a uluitoare: dând ceea ce nu ai, dobândeÅŸti ceea ce ai ÅŸtiut să dai din golul fiinÅ£ei tale. Darul suprafiresc se reflectă asupră‑ţi, se întoarce la tine ca un bumerang, ca o rază de lumină proiectată de oglindă – ÅŸi te înavuÅ£eÅŸte, te împlineÅŸte, te covârÅŸeÅŸte.

N. Steinhardt, Dăruind vei dobândi. Cuvinte de credinÅ£ă