Seară cumplită de Gerar, cu un frig ce‑ți pătrundea până la oase. Satul adormise răpus de truda zilei, doar fuioare albe de fum se înălțau spre văzduhul cernit de neaua abundentă. La casa parohială, statornicită lângă străvechea bisericuță de lemn, lumina slabă a opaițului păli încet, într‑un târziu, când pruncul abia născut ațipise blând. După ce‑l alăptase și‑l învelise în scutece, preoteasa îi făcu semnul crucii cu degetele lui plăpânde și‑l sărută pe frunte, plină de duioșie. Părintele tocmai își terminase pravila și sufla ostenit în candelă, când lătratul furios al câinelui îl anunță că cineva îi bătea în poartă. Copilul suspină în somn, iar mama tresări, speriată.

„Oare cine o fi, așa de târziu!?”, gândi el, în timp ce‑și lua voinicește pe umeri cojocul de lână. Păși în tindă, apoi în ogradă și trase zăvorul cel vechi de la poarta mare. În fața lui, zgribulită de ger, cu catrința albită de imaculatul fulgilor, stătea o fătucă de vreo zece ani. O recunoscu de la ora de religie pe Ilinca, copilița cu aluniță pe obraz din clasa a treia:

– Săru’ mâna și iertați, părinte!

– Ce s‑a întâmplat? grăi el.

– Bunicu’ trage de moarte, și mama m‑a trimis, dacă puteți veni să‑l spovediți, că nu știm dacă apucă zorile! răspunse fata dintr‑o suflare.

O pofti în casă până‑și luă cele de trebuință: crucea veche de lemn, Molitfelnicul cu scoarțe arămii, epitrahilul și cutiuța cu Sfânta Împărtășanie. Își luă peste reverendă pieptarul negru, țesut la război, își trase căciula brumărie peste urechi, să poată îndura frigul de afară și porni anevoios printre troiene, cu fătuca alături.

* * *

Nu trecuseră nici trei luni de când fusese trimis în acest sătuc de munte, răsfirat pe coline și văi abrupte, să păstorească cu sârg o mână de oameni simpli, dar cu o credință fără margini. A început să se acomodeze cu cerințele noii misiuni, sublimă și nobilă deopotrivă. Bisericuța bătrână de lemn, cu turla înaltă și acoperită cu șindrilă, își aștepta mereu creștinii zeloși, cu straiele moștenite din tată‑n fiu, cu opinci și pieptare brodate, tipice pentru portul oamenilor de la munte.

– Dumnezeu să ne ierte păcatele! rosteau, potrivit tradiției din bătrâni, când se întâlneau în drum spre casa Domnului. Era prilej de bucurie și îndelungă voroavă, căci mulți se vedeau doar în duminici și sărbători, casele fiind risipite pe versanți. Nu aveau nici un cimitir al satului, pe cei morți îngropându‑i fiecare în propria grădină, la umbră de salcâm, ca să‑i simtă aproape. Badei Toader, tâmplarul satului, îi duceau câteva scânduri de brad, iar acesta încropea un sicriu, sălaș cum îl numesc ei. Îi bătea o cruce pe capac, îl vopsea, și‑n el cei răposați erau duși spre odihna cea nestrămutată. Totul într‑o perfectă continuitate, mirosind a rășină și a flori de romaniță. Aici, oamenii sunt mai aproape de Cer...

O oarecare emoție se cuibări încet în sufletul părintelui: realiză atunci că era prima spovedanie pe care trebuia s‑o facă. Åžtia din Seminar că Taina nu trebuie amânată, mai ales în cazul bolnavilor grav și a celor înaintați în vârstă. Tocmai de asta avea acasă pregătită grijania, ținută la loc de mare cinste. Așa că înainta gânditor, printre molizii încărcați de promoroacă. Într‑un târziu, ajunseră. Când poposi pe prispă, după ce‑i sărută mâna dreaptă, pe mama fetei o podidi plânsul:

– Sfinția voastră, bine c‑ați ajuns. De două zile n‑a pus nimic în gură. Privește doar spre icoana de pe perete și strânge cu putere crucea de la piept; nu cred că mai are mult de trăit! zise ea, printre suspine.

Intră discret în odaia dinspre uliță, unde zăcea octogenarul venerabil. Busuiocul din grindă răspândea o mireasmă pătrunzătoare. Bătrânul îl recunoscu, vru să îngaime ceva, probabil o vorbă de bun venit, dar renunță neputincios. Îi pierise graiul în ultima vreme, cu cei ai casei înțelegându‑se doar prin semne. Preotul aprinse o lumânare, apoi ceru să fie lăsat singur cu penitentul. Deschise cartea cu filele îngălbenite și‑i citi molitva pentru spovedanie. Se așeză la căpătâiul muribundului și‑i luă mâna dreaptă în palma lui. Mai era încă conștient și preotul începu să‑i șoptească rar la ureche îndătinatele întrebări pentru mărturisirea greșelilor. Bătrânul îi răspundea strângându‑l de degete. Auzise de această practică într‑o convorbire cu un duhovnic iscusit de la schitul athonit Prodromul. Se dovedi inspirat, căci în cazul de față funcționă. Îi citi rugăciunea de dezlegare, îi puse la suflet o vorbă de îmbărbătare, luă fărâma de Cuminecătură și‑l împărtăși, plin de evlavie. Îl binecuvântă părintește, îl mirui cu untdelemn sfințit și când se dezbrăcă de veșmântul sfințit observă că borangicul patrafirului era umed într‑un loc. Privi spre patul bătrânului: fața îi era luminată radios, iar ochii îi sclipeau în orbite. Boabele de mărgăritar, pornite din izvorul lacrimilor, îi curgeau năvalnic pe față. Era expresia lăuntrică a unei datorii săvârșite, a plinirii unui act sacru cu efect purificator, ce avea darul să‑l împace cu semenii și cu Dumnezeu. De acum se putea adăuga la șirul înaintașilor, într‑o uimitoare succesiune, iar sufletul eliberat se putea înălța spre zările înalte, spre o altă lume, în acea „tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”.

Adânc mișcat de ceea ce trăise, tânărul preot îi șterse lacrimile cu ștergarul alb de pe laviță. Ieși emoționat din cameră, mai zăbovi preț de câteva clipe, dialogând cu cei ai casei și încurajându‑i creștinește. Apoi, cu sufletul copleșit de ceea ce trăise, porni la vale, spre casă. Ajunse relativ repede, se scutură de omătul de pe bocanci, intră în casă, se dezbrăcă și își privi dulce odorul din leagăn, apoi se puse în așternut înfrigurat, lângă soția ce dormea dusă. Se acoperi cu cerga mițoasă, ce‑i amintea de ținutul natal, Maramureșul – ,,țară veche cu oameni fără pereche”. Cu siguranță, în cariera clericală ce‑i stătea înainte, nu va uita niciodată această primă spovedanie.

A doua zi dimineața, ca într‑un sobru recviem, auzi răsunetul clopotelor, trase tânguitor de moș Pătru, sfătul (paracliserul) bisericii, în casa căruia poposise la instalarea în parohie. Îl cuprinse o emoție aparte: înțelesese că bătrânul murise, dar avea merinde pe drumul nemuririi pe care pornise…