Departe de a propovădui un stil de viaÅ£ă retras ÅŸi crispat, o grijă egoistă de mântuirea personală, Iisus a arătat în mod clar că nimeni nu‑şi poate găsi fericirea ÅŸi mântuirea neglijându‑l pe aproapele său. După propriile‑I cuvinte, Iisus nu doreÅŸte să fie căutat în înălÅ£imile celeste, de dincolo. El însuÅŸi se face aproapele în cel care suferă nefericirea. De acum omul nu mai poate să aleagă el însuÅŸi cine trebuie să fie aproapele său ÅŸi cine este cel pe care să nu‑l considere ca aproape al său. De când Iisus s‑a făcut aproapele nostru în locatarul de la primul etaj ÅŸi în vecinul din faÅ£ă, El nu mai poate să fie căutat ÅŸi găsit în afara aproapelui.

Tocmai pentru aceasta orientarea spre cele de dincolo ÅŸi grija de aproapele nu pot să fie folosite una contra alteia. Cum Iisus s‑a solidarizat cu ceilalÅ£i oameni – mai ales cu cei nedreptăÅ£iÅ£i, săraci, bolnavi ÅŸi izolaÅ£i –, omul nu poate avea decât o singură concepÅ£ie de viaÅ£ă: să‑l vadă cu toată seriozitatea pe Iisus însuÅŸi în aproapele.

În lumea tehnicii ÅŸi a calculatoarelor, omul este cel căutat. Înainte de a primi un cadou, semenul nostru are nevoie mai întâi de inima noastră, de semnele prieteniei ÅŸi simpatiei noastre. Când cineva oferă fără dragoste pâine unui flămând, în cele din urmă nu s‑a întâmplat nimic între cele două persoane; dimpotrivă, bariera mândriei ÅŸi distanÅ£a n‑au făcut decât să crească.

Astăzi se vorbeÅŸte ÅŸi se scrie mult (prea mult!) despre grija ÅŸi responsabilitatea faÅ£ă de aproapele. Åži cu toate acestea niciodată, se pare, n‑am avut atâÅ£ia izolaÅ£i, neînÅ£eleÅŸi, necunoscuÅ£i, respinÅŸi ÅŸi uitaÅ£i. Nu este greu a trăi ÅŸi a munci cu oameni simpatici ÅŸi a găsi în ei pe Iisus. Dar a recunoaÅŸte pe Domnul în niÅŸte oameni antipatici, a ne asuma grija de mântuirea lor pare o exigenÅ£ă excesivă a credinÅ£ei.

Să nu fi pătruns încă mesajul lui Iisus în Europa, în care noi trăim deja o epocă post‑creÅŸtină? Este întrebarea pe care oricine ÅŸi‑o pune când citeÅŸte în scrisoarea unui tată de familie: „Singura fiinÅ£ă care mă aÅŸteaptă când revin de la muncă este câinele meu. Familia mea nu‑mi dă nici o atenÅ£ie?”.

Alfred Lœpple, Aproapele

Mi‑am petrecut viaÅ£a în lucruri bune ÅŸi în păcate ÅŸi timp de ÅŸaizeci de ani am cunoscut ce putere are obiÅŸnuinÅ£a. Åži sufletul ÅŸi mintea pot dobândi obiÅŸnuinÅ£e. Omul face ceea ce este obiÅŸnuit să facă. Dacă e obiÅŸnuit cu păcatul, va fi necontenit atras de păcat, iar demonii îl vor împinge spre el; dar dacă s‑a obiÅŸnuit cu cele bune, Dumnezeu îl va ajuta cu harul Său.

Tot aÅŸa, dacă te obiÅŸnuieÅŸti să te rogi neîncetat, să iubeÅŸti pe aproapele ÅŸi să plângi în rugăciune pentru întreaga lume, atunci sufletul va fi atras spre rugăciune, lacrimi ÅŸi iubire. Åži dacă te obiÅŸnuieÅŸti să dai milostenie, să fii totdeauna deschis faÅ£ă de părintele duhovnicesc la spovedanie, atunci vei lucra totdeauna aÅŸa ÅŸi îÅ£i vei găsi odihna în Dumnezeu.

Sf. Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii ÅŸi iadul smereniei

Cineva care nu este bun cu toÅ£i nu‑i bun. În Pateric este o zicere a Sfântului Macarie: „Cu un cuvânt bun ÅŸi pe cel rău îl faci bun, iar cu un cuvânt rău ÅŸi pe cel bun îl faci rău”. BineînÅ£eles, este vorba de o răutate relativă ÅŸi de o bunătate relativă, oscilantă ÅŸi fluctuantă. Noi trebuie să fim totdeauna buni. Cine e ÅŸi rău nu se aseamănă cu Domnul Hristos, pentru că Domnul Hristos este totdeauna bun...

El a fost foarte îngăduitor. GândiÅ£i‑vă la femeia aceea care era acuzată pe drept că a făcut adulter ÅŸi pe care au adus‑o oamenii ca Domnul Hristos s‑o condamne. Domnul Hristos a zis: „Cel fără de păcat dintre voi să arunce cel dintâi cu piatra asupra ei” (Ioan 8, 7). Åži n‑a mai lovit‑o nimeni! De ce? Pentru că toÅ£i erau în păcat! ToÅ£i erau vinovaÅ£i, vinovaÅ£i nearătaÅ£i, vinovaÅ£i neÅŸtiuÅ£i de oameni, dar ÅŸtiuÅ£i de conÅŸtiinÅ£a lor. Domnul Hristos, după ce s‑au retras toÅ£i pârâÅŸii, a zis: „Femeie, unde sunt pârâÅŸii tăi? Nu te‑a osândit nici unul?” „Nici unul, Doamne.” Åži atunci Domnul Hristos a încheiat: „Nu te osândesc nici Eu”. AÅŸa face bunătatea! AÅŸa face Domnul Hristos! AÅŸa face purtătorul de Hristos! Nu condamnă, nu asupreÅŸte, nu defaimă, ci acoperă, învăluie...

Dacă ne silim să fim aÅŸa, sigur că suntem odihnitori de oameni, sigur că suntem înmulÅ£itori de bucurie („Toate le‑ai umplut de bucurie, Cel ce ai venit să mântuieÅŸti lumea”), suntem purtători de bunătate, suntem purtători de smerenie, de blândeÅ£e, de îngăduinÅ£ă, de înÅ£elegere. Să fim oameni buni, înÅ£elegători, ÅŸi atunci Hristos este în mijlocul nostru.

Pr. Teofil Părăian, Din vistieria inimii mele,
Mănăstirea Brâncoveanu, 5 septembrie 1997

cineva mă caută prin viaÅ£a mea,
mă aÅŸteaptă la colÅ£ul fiecărui gând
pe calea cuvintelor în casa fiecărei fapte
iertând ÅŸi vindecând totul neîncetat
altminteri viaţa mea s‑ar opri
inima n‑ar mai bate…
cineva umblă prin viaÅ£a mea,
delicat ÅŸi smerit ca însăÅŸi suflarea
aÅŸteptând să‑L simt să‑L aud să‑L văd
să mă întorc o clipă cu toate simÅ£urile înlăuntru
ca un orb gustând cu venele sângele 
din mine
să descopăr că are gust de lacrimi
iar cu ochii gustându‑mi lacrimile
să simt gustul lor de Sânge
apoi fărâmă cu fărâmă adunând rămăÅŸiÅ£ele cinei
ce neîncetat o frâng bătăile inimii
să aflu
gustul de dragoste al Vieţii
care încă mă caută 
prin viaÅ£a mea…

pustnici sunt cei care
se retrag în adâncul inimii lor
până unde
se aude doar plânsul fără sunet
al minţii...
în liniÅŸtea de acolo
oprindu‑se
intră
în altă
Inimă....
 

Marius Iordăchioaia, Jurnal de tresăriri