Într‑un sat ridicat pe un munte înalt, străbătut de un râu, pe versantul opus unui grup de colibe, pe un vârf de stâncă, se afla figura unui om sculptat în piatră, din adânc de vremuri. Era zeul locuitorilor din acel sat, o figură de o transcendentă frumuseÅ£e, care exprima o pace inefabilă, o desăvârÅŸită armonie. 

Din tată în fiu, localnicii îÅŸi transmiseseră convingerea că zeul lor se va desprinde într‑o bună zi din piatra muntelui ÅŸi va veni să se sălăÅŸluiască printre ei. DeÅŸi îi admirau necontenit trăsăturile ÅŸi deÅŸi era sursa lor permanentă de inspiraÅ£ie, ei se lăsau mereu copleÅŸiÅ£i de grijile vieÅ£ii ÅŸi de sărăcia în care trăiau. 

Într‑o zi, în satul acela s‑a născut un copil care, imediat ce a dobândit capacitatea de a vedea, a percepe ÅŸi a reacÅ£iona, de îndată ce s‑a putut deplasa de la coliba unde se născuse până la malul râului, a fost cucerit de frumuseÅ£ea, seninătatea ÅŸi măreÅ£ia zeului. Copilul era mereu în preajma zeului sculptat în stâncă, privindu‑l fără încetare. Anii treceau unul după altul ÅŸi după un timp, copilul a ajuns la vârsta adolescenÅ£ei, apoi la cea a tinereÅ£ii. Într‑o zi, locuitorii satului, văzându‑l trecând pe lângă ei, s‑au oprit ÅŸi‑au exclamat cu toÅ£ii într‑un glas: „Zeul nostru este aici, în mijlocul nostru!”. Privind figura aceea întruna, tânărul se modelase lăuntric potrivit expresiei zeului. Sorbindu‑l din ochi, se contopise cu el, lăsându‑se pătruns de seninătatea, măreÅ£ia, pacea ÅŸi dragostea care izvorau din figura sculptată în stâncă; astfel încât trăsăturile lui deveniseră identice cu trăsăturile zeului pe care‑l venera ÅŸi pe care‑l privise întreaga viaÅ£ă. 

Dacă am ÅŸti să‑L contemplăm pe Hristos din adâncul fiinÅ£ei noastre, dacă am ÅŸti să vedem FaÅ£a Lui cea nevăzută pe care o putem vedea numai cercetându‑ne profunzimile, pentru că acolo sălăÅŸluieÅŸte El, atunci toÅ£i cei din jurul nostru ar simÅ£i impactul seninătăÅ£ii, păcii ÅŸi liniÅŸtii noastre lăuntrice ÅŸi ar înÅ£elege că există sfinÅ£enie în Biserică. Dar aÅŸa cum stau lucrurile în prezent, uitându‑se la noi, le vine foarte greu să creadă! 

SfinÅ£enia este sfinÅ£enie a lui Dumnezeu în fiinÅ£a noastră. Pe măsură ce participăm la ea devenim revelaÅ£ie a ceea ce ne transcende. 

Mitr. Antonie de Suroj, Dumnezeu ÅŸi omul 

ce este rugăciunea
a te ruga pentru cineva
înseamnă
a‑i îmbrăca sufletul cu carnea ta
a‑i încălzi inima cu suflarea ta
a‑i hrăni fiinÅ£a cu viaÅ£a ta

a‑l vizita în temniÅ£a sa lăuntrică
a‑l găzdui peste noapte în inima ta...

a te ruga pentru cineva
înseamnă
a‑i oferi lui Dumnezeu trupul
cu care
să‑l poată iubi...

Marius Iordăchioaia, Jurnal de tresăriri

„RugaÅ£i‑vă neîncetat”, îndeamnă Sfântul Pavel, căci rugăciunea este izvorul fiinÅ£ei noastre ÅŸi forma cea mai intimă a vieÅ£ii noastre... La început rugăciunea este agitată. Potrivit cuvintelor lui Péguy, nu trebuie să ne rugăm ca niÅŸte gâÅŸte care îÅŸi aÅŸteaptă hrana! Fiind emotiv, omul îÅŸi revarsă întreg conÅ£inutul psihic al fiinÅ£ei sale. Înainte ca el să simtă oboseala acestui monolog, duhovnicii ne sfătuiesc să ne ocupăm timpul de rugăciune cu psalmi ÅŸi cu lectură. Ei condamnă vorbele multe. O singură vorbă de‑a vameÅŸului a trezit mila lui Dumnezeu. Un singur cuvânt plin de credinÅ£ă l‑a mântuit pe tâlhar. Vorbăria împrăÅŸtie, tăcerea adună sufletul. Rugăciunea domnească e foarte scurtă, dar conÅ£ine unicul necesar. Marii duhovnici se mulÅ£umeau cu rostirea numelui lui Iisus, dar prin acest nume ei contemplau ÎmpărăÅ£ia. 

Dacă omul a înÅ£eles bine lecÅ£ia, îÅŸi revizuieÅŸte atitudinea, o potriveÅŸte cu aspiraÅ£ia liturgică: „Fă din rugăciunea mea o taină a prezenÅ£ei Tale”...

La omul modern dificultatea vine din despărÅ£irea minÅ£ii de inimă. Or, vechea tradiÅ£ie sugerează: „DimineaÅ£a, coboară‑ţi mintea în inima ta ÅŸi rămâi toată ziua în tovărăÅŸia lui Dumnezeu”. Adună elementele fărâmiÅ£ate ale fiinÅ£ei tale, regăseÅŸte integritatea spiritului tău... Adevărata rugăciune înseamnă o atitudine constantă, o stare de spirit care modelează în mod liturgic întreaga noastră fiinÅ£ă. A face din viaÅ£a ta o liturghie, o rugăciune, o doxologie înseamnă a face din ea o taină de comuniune veÅŸnică...

Paul Evdokimov, Rugăciunea în Biserica de Răsărit

Daniel Chira, Londra