MulÅ£i oameni se îngrozesc aflând că viaÅ£a lor e clădită pe temelii de spaimă ÅŸi de „jertfe” inutile, că ÅŸi‑au „vândut sufletul” ca să fie iubiÅ£i, acceptaÅ£i, interesanÅ£i, mai buni sau mai răi decât alÅ£ii, dar luaÅ£i în seamă... Rezultatul? O cutremurătoare lipsă de iubire ÅŸi tandreÅ£e atât în jur, cât ÅŸi în suflete. Fiecare aÅŸteaptă sau pretinde ca lumea să se schimbe, ca „cineva să vină ÅŸi să facă ceva, că aÅŸa nu se mai poate”...

E atâta durere, deznădejde ÅŸi tristeÅ£e dincolo de vacarmul petrecerilor ÅŸi distracÅ£iilor care par fără început ÅŸi fără sfârÅŸit...

Ce se mai poate face? Să auzim chemarea Celui care ne cheamă de două mii de ani: „pocăiÅ£i‑vă, că s‑a apropiat ÎmpărăÅ£ia Cerurilor!”. Din păcate, oamenii care supravieÅ£uiesc negându‑şi profunda nefericire se tem de pocăinÅ£ă mai mult decât de suferinÅ£a pe care o trăiesc ÅŸi cultivă. Se tem din neÅŸtiinÅ£ă, pentru că noi – cei ce ne‑am pocăit – nu suntem martorii Bucuriei care vine prin ea; pentru că nu devenim misionarii ei.

Maica Siluana Vlad, Scrisoare către André

Singurul lucru pentru care omul merită să trăiască ÅŸi care dă sens vieÅ£ii lui este iubirea… Când în mintea ÅŸi în sufletul nostru ne formăm o imagine idealizată a iubirii, având ca temelie omul cel slab ÅŸi pătimaÅŸ, cădem într‑o mare înÅŸelare care ne pustieÅŸte duhul ÅŸi ne răneÅŸte sufletul.

În jurul nostru vedem adesea legături dezastruoase, însă gândim că noi o vom scoate la capăt mai bine. Din păcate, nu realizăm dimensiunile căderii ÅŸi neputinÅ£ei noastre. AÅŸteptăm de la semenii noÅŸtri, luptaÅ£i de aceleaÅŸi patimi ca ÅŸi noi, o iubire desăvârÅŸită, lucru pe care noi înÅŸine nu suntem în stare să‑l oferim celorlalÅ£i, pentru că toÅ£i suntem prinÅŸi în strâmtoarea păcatului. 

AÅŸteptăm aÅŸadar ca semenii să ne satisfacă nevoia înnăscută de iubire, nevoie pe care numai Dumnezeu poate să o împlinească desăvârÅŸit. 

Însă chiar ÅŸi iubirea omenească, aÅŸa slabă cum este ea, păstrează ceva din caracterul jertfelnic al iubirii dumnezeieÅŸti. Ea se dăruieÅŸte pe sine până la capăt, trăieÅŸte înlăuntrul fiinÅ£ei iubite, în jurul căreia îÅŸi clădeÅŸte întreaga fericire, întreaga viaÅ£ă. 

În relaÅ£iile dintre noi avem nevoie de a treia Persoană. AÅŸa cum preoÅ£ii în timpul Sfintei Liturghii, atunci când îÅŸi dau Sărutarea Păcii, îÅŸi spun: „Hristos e în mijlocul nostru!”, tot astfel trebuie să fie ÅŸi în viaÅ£a noastră. În legătura noastră de iubire, Dumnezeu nu este intrusul, ci Cel ce o curăÅ£eÅŸte ÅŸi o desăvârÅŸeÅŸte. 

Nu putem iubi cu adevărat fără smerenie; numai smerindu‑ne îi facem loc celuilalt în inima noastră.

Arhim. Zacharias Zacharou (Maldon, Anglia), fragment de conferinÅ£ă, IaÅŸi, 29 sept. 2011

Căutarea unui sens pentru viaÅ£a ta creează mai degrabă o tensiune decât un echilibru intern. Această tensiune este totuÅŸi indispensabilă sănătăÅ£ii mintale. Nimic de pe lume nu poate ajuta o persoană să supravieÅ£uiască condiÅ£iilor celor mai grele cum o poate face raÅ£iunea ei de a trăi. Nietzsche avea dreptate când spunea că cel care are o raÅ£iune (un motiv) de a trăi poate îndura orice încercare, sau aproape. În lagărele de concentrare naziste, cei mai apÅ£i să supravieÅ£uiască erau prizonierii care aveau un plan de realizat după eliberare... 

Când eram încarcerat la Auschwitz, mi s‑a confiscat un manuscris gata de publicare. În mod sigur, dorinÅ£a mea profundă de a‑l rescrie m‑a ajutat să supravieÅ£uiesc rigorilor lagărului în care am fost internat. Astfel, atins fiind de febră tifoidă, într‑un lagăr din Bavaria, am început să scriu, pe bucăÅ£i de hârtie, notiÅ£e care m‑ar fi ajutat să‑mi rescriu cartea dacă aÅŸ fi supravieÅ£uit. Sunt sigur că eforturile pe care le‑am desfăÅŸurat în barăcile sumbre dintr‑un lagăr de concentrare bavarez m‑au ajutat să surmontez pericolele unui atac cardiovascular.

Aceasta dovedeÅŸte că sănătatea mintală este bazată pe un anumit grad de tensiune între ceea ce am realizat deja ÅŸi ceea ce ne rămâne de realizat, sau pe diferenÅ£a dintre ceea ce suntem ÅŸi ceea ce ar trebui să fim. Această tensiune fiind inerentă fiinÅ£ei umane ÅŸi deci indispensabilă sănătăÅ£ii ei mintale, n‑ar trebui să evităm confruntarea omului cu sensul vieÅ£ii lui. Este riscant să credem că sănătatea mintală depinde înainte de toate de un echilibru interior lipsit de orice tensiune. Omul are nevoie să tindă spre un scop valabil, să realizeze o misiune liber aleasă; nu să se elibereze de orice tensiune, ci mai degrabă să se simtă chemat să îndeplinească ceva.

Viktor Frankl, Omul în căutarea sensului vieÅ£ii

Veacuri de‑a rândul – ÅŸi acum mai mult ca oricând – până ÅŸi oamenii de bună credinÅ£ă (mai ales ei) văd în creÅŸtinism un fel de vag ÅŸi blând cretinism, bun pentru bigoÅ£i, creduli ÅŸi fiinÅ£e pierdute cu firea.

În vreme ce creÅŸtinismul e de fapt clocot, e scandal, e „curată nebunie”, mai îndrăzneÅ£ ÅŸi mai exigent decât orice teorie extremistă; e aventură, e happening – e cel mai formidabil happening. CreÅŸtinismul e dogmă, e mistică, e morală, e de toate, dar e în special un mod de a trăi, e soluÅ£ie ÅŸi reÅ£etă de fericire... CreÅŸtinismul dă pace, liniÅŸte ÅŸi odihnă – dar nu searbede ÅŸi monotone, ci pe calea aventurii celei mai temerare, a luptei neîncetate, acrobaÅ£iei celei mai riscante. Un trapez la înălÅ£ime – ÅŸi nici o plasă dedesubt. Nu înÅ£eleg cum de nu văd pelerinii aventurii ÅŸi petiÅ£ionarii fericirii că trec pe lângă ceea ce caută...

N. Steinhardt, Jurnalul fericirii

Fericit bărbatul care n‑a umblat în sfatul necredincioÅŸilor ÅŸi în calea păcătoÅŸilor nu a stat ÅŸi pe scaunul hulitorilor n‑a ÅŸezut; ci în legea Domnului e voia lui ÅŸi la legea Lui va cugeta ziua ÅŸi noaptea. Åži va fi ca un pom răsădit lângă izvoarele apelor, care rodul său va da la vremea sa ÅŸi frunza lui nu va cădea ÅŸi toate câte va face vor spori.

Nu sunt aÅŸa necredincioÅŸii, nu sunt aÅŸa! Ci ca praful ce‑l spulberă vântul de pe faÅ£a pământului. De aceea nu se vor ridica necredincioÅŸii la judecată, nici păcătoÅŸii în sfatul drepÅ£ilor. Că ÅŸtie Domnul calea drepÅ£ilor, iar calea necredincioÅŸilor va pieri.

Psalmul 1 (al lui David)

Sfânta Scriptură. E esenÅ£ial să învăÅ£ăm să o citim, să o citim conÅŸtienÅ£i de faptul că ÎnsuÅŸi Dumnezeu ni se adresează cu această scrisoare. „Ce vrea El să spună sufletului meu, inimii ÅŸi conÅŸtiinÅ£ei mele? Spre ce mă cheamă?” Nu ceva de genul: „Uite, selectez poruncile ÅŸi le voi împlini, fac act de cunoÅŸtinÅ£ă ÅŸi voi executa”, căci nu aÅŸa citim scrisorile celor dragi. Să o citim ca pe o scrisoare în care suflă viaÅ£a pe care o primim ÅŸi căreia îi răspundem cu sufletul ÅŸi trupul, cu întreaga noastră făptură.

Mitr. Antonie Bloom, Despre credinÅ£ă ÅŸi îndoială