Când nava sa a făcut un popas de o zi pe o insulă îndepărtată, episcopul s‑a hotărât să îÅŸi folosească acest interval de timp cât mai bine cu putinÅ£ă. Plimbându‑se pe plajă a întâlnit trei pescari. Într‑o engleză stricată, aceÅŸtia i‑au spus că au fost creÅŸtinaÅ£i de misionari cu multă vreme în urmă: „Noi... creÅŸtini!” i‑au spus ei cu mândrie, arătând unii către ceilalÅ£i. Episcopul s‑a arătat impresionat. I‑a întrebat apoi dacă au auzit de Rugăciunea Domnească. Nu auziseră.

– Atunci ce spuneÅ£i când vă rugaÅ£i?

– Ne ridicăm ochii spre cer ÅŸi ne rugăm astfel: „Noi suntem trei, Tu eÅŸti Trei, ai milă de noi!”

Episcopul a rămas surprins de primitivismul rugăciunii ÅŸi întreaga zi a petrecut‑o încercând să‑i înveÅ£e Rugăciunea Domnească. Pescarii nu aveau o memorie prea grozavă, dar ÅŸi‑au dat osteneala, aÅŸa încât, înainte de plecare, episcopul a fost încântat să‑i audă spunând Rugăciunea de la un cap la altul, fără greÅŸeală.

Câteva luni mai târziu nava sa a trecut din nou pe lângă acea insulă. În timp ce îÅŸi recita pe punte rugăciunea de seară, episcopul ÅŸi‑a amintit de cei trei oameni care învăÅ£aseră să se roage graÅ£ie eforturilor sale pline de răbdare. Deodată, a văzut o rază de lumină care se apropia de vas. Spre uluirea lui, în mijlocul ei a zărit trei persoane care mergeau pe apă. Căpitanul a oprit nava ÅŸi toată lumea s‑a adunat să vadă minunea. Erau cei trei pescari ai episcopului.

– SfinÅ£ia ta, au exclamat ei, am văzut nava cu care călătoreÅŸti ÅŸi ne‑am grăbit să venim la tine.

– Dar ce doriÅ£i? i‑a întrebat episcopul, încă nevenindu‑i să‑şi creadă ochilor. 

– SfinÅ£ia ta, iartă‑ne că te tulburăm, dar am uitat rugăciunea corectă. După ce spunem: „Tatăl nostru care eÅŸti în ceruri, sfinÅ£ească‑se numele Tău, facă‑se voia Ta…”, nu ne mai aducem aminte restul. Spune‑ne din nou rugăciunea.

Smerit, episcopul le‑a răspuns:

– MergeÅ£i acasă, prieteni, ÅŸi de fiecare dată când vă rugaÅ£i, spuneÅ£i la fel ca înainte: „Noi suntem trei, Tu eÅŸti Trei, ai milă de noi!”

Anthony de Mello, Cântecul păsării

Nu trăim noi oare toate zilele vieÅ£ii noastre ca ÅŸi cum am scrie în grabă, neîngrijit, o ciornă a vieÅ£ii pe care eventual o vom copia pe curat într‑o bună zi, mai târziu? Ca ÅŸi cum ne‑am mulÅ£umi să strângem laolaltă tot felul de materiale, rămânând ca abia mai târziu să ridicăm construcÅ£ia propriu‑zisă, ce ar trebui să fie expresie a frumuseÅ£ii, armoniei, sensului?

Nu trăim în mod definitiv, ci provizoriu, ca ÅŸi cum ne‑am pregăti pentru ziua în care vom începe cu adevărat să fim. Trăim astfel an după an, fără a duce la împlinire ÅŸi desăvârÅŸi ceea ce am putea face acum, fiindcă gândim că avem tot timpul înaintea noastră: vom împlini mai târziu; într‑o bună zi vom trece ciorna pe curat.

Anii trec ÅŸi nu o vom mai face niciodată, nu numai pentru că moartea ne seceră, ci ÅŸi pentru că, intrând într‑o altă etapă a vieÅ£ii, devenim incapabili să mai facem ceea ce etapele anterioare ne‑ar fi îngăduit să facem. Nu la anii maturităÅ£ii putem împlini o tinereÅ£e frumoasă ÅŸi plină de sens, după cum nu la vârsta bătrâneÅ£ii putem să dezvăluim lui Dumnezeu ÅŸi lumii întregi ceea ce am fi putut fi în anii maturităÅ£ii. Este un timp pentru toate, dar odată ce timpul s‑a dus sunt anumite lucruri ce nu mai pot fi realizate.

„Adu‑ţi aminte de moarte.” Nu este o chemare de a trăi cu sentimentul terorii permanente la gândul că moartea ne ia pe neaÅŸteptate ÅŸi că vom pieri împreună cu tot ce am construit. Acest cu­vânt înseamnă mai curând: „Fii conÅŸtient de faptul că ceea ce spui, ceea ce făptuieÅŸti, asculÅ£i, înduri sau primeÅŸti acum poate fi ultimul eveniment din viaÅ£a ta.” În acest caz trebuie să fie o încununare, nu o înfrângere; o culme, un apogeu, nu o cădere.

Antonie de Suroj, ViaÅ£a, boala, moartea

VocaÅ£ia omului? Să semene tot mai mult cu Dumnezeu, devenind tot mai uman.

CredinÅ£a? O certitudine care trebuie să moară neîncetat pentru a fi pe deplin vie.

ViaÅ£a? O spirală ascendentă care, din început în început, ne permite să devenim ceea ce suntem deja. Moartea? Mai puÅ£in o separare, cât o trecere spre lumina infinită a lui Hristos Cel înviat.

Kallistos Ware, ÎmpărăÅ£ia lăuntrică

„Când Fiul Omului se va întoarce, va mai găsi El oare credinÅ£ă pe pământ?” (Lc. 18, 8). 

Poate că ne îndreptăm spre o catastrofă. Nu este treaba Bisericii creÅŸtine să garanteze că totul va fi mai mare ÅŸi mai bun.

Acesta este utopism. 

De partea cealaltă trebuie să excludem de asemenea evadarea, ca pe o trădare a lui Dumnezeu, care „atât a iubit lumea”.

Aceste două realităÅ£i – lumea căzută, dar care a fost creată bună – trebuie păstrate laolaltă, antinomic. Aceasta este conditio sine qua non pe care creÅŸtinii au putut întotdeauna s‑o găsească în actele înseÅŸi prin care s‑a definit Biserica. Unul a fost proclamarea VeÅŸtilor Bune – evangelion. Iar celălalt – Taina Euharistiei. Acea măreaÅ£ă eucharistia, mulÅ£umire (recunoÅŸtinÅ£ă) care ne învaÅ£ă: vrei să înÅ£elegi ce anume este un lucru? Sigur, poÅ£i cumpăra un dicÅ£ionar sau o enciclopedie. Vrei să ÅŸtii ce este corpul uman? Cumpără, desigur, o carte de anatomie. Dar dacă vrei cu‑adevărat să ÅŸtii ce este orice lucru din lume, începe prin a mulÅ£umi lui Dumnezeu pentru el. 

Atunci nu vei cădea în erezia reducerii: omului – la economie ÅŸi la sex, naturii – la determinism. Atunci vei cunoaÅŸte că omul a devenit om nu pentru că a inventat roata, oricât de importantă este ea. Nu pentru că este Homo Sapiens sau pentru ca a descoperit logica lui Aristotel. Ci pentru că a devenit Homo Adoratus, omul care mulÅ£umeÅŸte. Omul care nu îi spune lui Dumnezeu: sunt îndreptăÅ£it la asta, este dreptul meu constituÅ£ional să am întotdeauna asta sau cealaltă. Este omul care, mulÅ£umindu‑I lui Dumnezeu, exclamă dintr‑odată: „Cerul ÅŸi pământul sunt pline de slava Ta”.

Alexander Schmemann, Între utopie ÅŸi evadare (conferinÅ£ă, Greenville,  22 martie 1981)

Ai păcătuit? Du‑te la Biserică ÅŸi ÅŸterge‑ţi păcatul. Ori de câte ori se întâmplă să cazi, iarăÅŸi să te ridici; de câte ori păcătuieÅŸti, căieÅŸte‑te de păcate. Nu deznădăjdui. Chiar dacă păcătuieÅŸti a doua oară, căieÅŸte‑te a doua oară. Nu‑ţi pierde nădejdea în lucrurile bune ce sunt pregătite pentru tine… Căci Biserica este sălaÅŸul tămăduirii, nu un tribunal; nu un loc unde se pedepsesc păcătoÅŸii, ci un loc unde iertarea de păcate este dată omului.

Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii despre penitenÅ£ă, A. D. 387

Dacă este cineva întru Hristos, el e făptură nouă: cele vechi au trecut, iată că toate au devenit noi. 

II Corinteni 5,17

Lumea a fost creată pentru a deveni euharistie. Această euharistie cosmică, această imensă circulaÅ£ie a slavei, omului îi revine să o descifreze, să o realizeze. Există, în inima lucrurilor, o celebrare mută. Omului îi revine să o facă să răsune. Dumnezeu, în Geneză, îi cere să numească ceea ce este viu. Căci omul este totodată din cer ÅŸi de pe pământ. Åži Dumnezeu îi dă lumea în dar pentru ca amândoi – Dumnezeu ÅŸi omul – să facă din lume un imens poem euharistic.

Olivier Clément, Le chemin, 87/2010

SelecÅ£ia textelor: Daniel Chira, Londra