Acum câteva luni sora mea a fost angajată la reprezentanÅ£a din BucureÅŸti a unei mari companii franceze. DeÅŸi ÅŸi-a îndeplinit toate sarcinile din contract ÅŸi a participat creativ la proiectele în care a fost implicată, peste doar câteva săptămâni a fost concediată. Motivul: nu s-a arătat deajuns de interesată, nu a manifestat entuziasm. Åžefilor le-a fost imposibil să înÅ£eleagă că există ÅŸi persoane care încearcă să facă lucrurile bine ÅŸi cu discreÅ£ie, care au nevoie de timp pentru a îndrăzni să arate tot ceea ce pot face.

Trăim vremuri în care „Waiting sucks!” (i) , cum spune sloganul unei companii care oferă (contra cost, bineînÅ£eles) posibilitatea de a descărca date de pe internet la viteze impresionante. Când vrem să vorbim cu cineva, îl sunăm pe mobil, iar dacă nu ne răspunde, începem să ne enervăm. Îl bombardăm apoi cu sms-uri ÅŸi emailuri, căci treburile noastre sunt întotdeauna „urgente”. ObiÅŸnuiÅ£i să obÅ£inem totul aproape instantaneu, ca ÅŸi informaÅ£iile de pe Google, aproape că ajungem să avem pretenÅ£ia ca ceilalÅ£i să fie la dispoziÅ£ia noastră ori de câte ori avem nevoie. Uneori ne supărăm chiar ÅŸi pe Dumnezeu pentru că nu ne dă imediat ceea ce-i cerem. Iar când ni se spune să avem răbdare, rugăciunea noastră se schimbă în „Doamne, dă-mi răbdare, ACUM!”.

În acelaÅŸi timp, suntem din ce în ce mai frustraÅ£i că oamenii nu au răbdare cu noi. Mai grav, nu mai avem nici noi răbdare cu noi înÅŸine. Nu ne mai dăm timp să ne ridicăm după eÅŸecuri, să ne revenim din ÅŸocuri, să ne vindecăm rănile ci, ca ÅŸi cum am fi sub puterea unei vrăji, ne repezim către următorul asalt care, credem noi, ne va aduce împlinirea. Căci „omul contemporan este omul care se grăbeÅŸte, întotdeauna, să acÅ£ioneze. Întreaga noastră civilizaÅ£ie este o „grabă de a acÅ£iona” – iar omul se trezeÅŸte exact în locul în care a fost înainte de a porni.” (ii)

„Iată, stau la uÅŸă ÅŸi bat” (Ap. 3, 20)

Când ne dăm seama că, după toată această alergătură n-am ajuns la niciun rezultat, Îl chemăm pe Dumnezeu în ajutor. Dar sub pretextul că ne lăsăm în mâna Lui, uneori se întâmplă să trecem în extrema celalată: aÅŸteptarea pasivă, care aduce după ea fie visare, fie lehamite sau chiar lene. Alteori devenim „evlavioÅŸi”, facem nenumărate acatiste ÅŸi paraclise ÅŸi-i rugăm pe sfinÅ£i să ne arate calea de urmat. Dar, de fapt, doar trecem de la o alergătură exterioară la o agitaÅ£ie interioară, căci rugăciunea noastră devine „Doamne dă-mi, Doamne fă-mi, Doamne, facă-se voia MEA!”. Ne adresăm Domnului ca unui sponsor, ca unui împărat care să ne îndeplinească dorinÅ£ele ÅŸi să aranjeze lucrurile aÅŸa încât „să ne meargă bine”.

Însă există în noi un fel de intuiÅ£ie duhovnicească pe care nici chiar această învălmăÅŸeală nu o poate înăbuÅŸi ÅŸi care ne spune că poate ceva nu e potrivit în atitudinea noastră. Îmi scria o prietenă acum ceva timp: „Mă gândesc la cum aÅŸtept eu să-mi bage Dumnezeu în buzunar ceea ce îmi doresc, fără să fac cel mai mic efort. Åži vorbesc despre un efort sufletesc, nu mari acÅ£iuni extraordinare. Să se schimbe ceva în inima mea, să devină smerită ÅŸi cugetul curat.”

Dar poate oare cugetul să se smerească dacă omul nu-L lasă pe Domnul Hristos să intre in inima sa? El, Dumnezeu, stă la uÅŸă ÅŸi bate. Dar mai aude oare această bătaie un candidat la monahism care e tot timpul preocupat să-ÅŸi găsească locul ÅŸi umblă din mănăstire în mănăstire? Sau un tânăr care, asurzit de căutarea iubirii sau de dorinÅ£a de a se căsători, după fiecare decepÅ£ie se grăbeÅŸte să intre într-o nouă relaÅ£ie fără să aÅŸtepte să i se potolească mai întâi furtuna din suflet? Åži e trist că, ocupându-ne de noi înÅŸine într-un mod atât de haotic, suntem atât de obosiÅ£i, încât atunci când în sfârÅŸit auzim bătând în uÅŸă, nu mai găsim puterea să deschidem...

Åži totuÅŸi, nu avem altă ÅŸansă decât să strigăm, de acolo de unde ne găsim, cu puterile care ne-au mai rămas, „fă cu robul Tău după mila Ta, ÅŸi îndreptările Tale mă învaÅ£ă” (Ps. 118, 124). Dar pentru aceasta trebuie să fim pregătiÅ£i a accepta că „este nevoie de ritm, detaÅŸare, încetineală”  (iii), a recunoaÅŸte că...

„Vremea este să lucreze Domnul” (Ps. 118, 126)

... ÅŸi că acest lucru nu înseamnă deloc că trebuie să fim pasivi. Cuvintele acestea, atunci când sunt spuse de diacon înainte de Sfânta Liturghie, se regăsesc sub forma „vremea este să slujim Domnului”. Iar acest lucru nu se referă numai la preoÅ£ii slujitori, ci la fiecare dintre noi. Căci în timp ce Domnul este la lucru în Liturghie, ÅŸi noi suntem chemaÅ£i să conÅŸtientizăm că menirea noastră este de a fi împreună lucrători cu El, de a fi activi, dar la un nivel mult mai profund ÅŸi mai adevărat decât cel vizibil. Răspunzând îndemnului „să luăm aminte” începem să dorim „cu pace Domnului să ne rugăm” ÅŸi astfel ne detaÅŸăm încet-încet de „grija cea lumească”. IntraÅ£i în acest ritm, devenim conÅŸtienÅ£i ÅŸi de durerile celorlalÅ£i ÅŸi nu ni se mai pare aÅŸa de greu „să ne iubim unii pe alÅ£ii”. În comuniune „mulÅ£umim Domnului” ÅŸi hotărâm ca „sus să avem inimile”. Astfel ne facem disponibili pentru Dumnezeu, Îi dăm voie să lucreze cu noi. Nu Îi mai cerem doar să ne ajute, ci îndrăznim să păÅŸim pe acelaÅŸi drum cu El.

Am impresia că aici începe cu adevărat greul. Căci „noi putem folosi numele lui Dumnezeu ÅŸi Dumnezeu să ne ajute. Dar dacă nu ne cunoaÅŸte?... Dacă înăuntrul nostru nu ne-am transformat?...”(iv). Transformarea aceasta presupune curaj. Ce-o să se întâmple oare dacă ne lăsăm priviÅ£i de El? Poate că într-o primă fază ne vom simÅ£i stânjeniÅ£i. Mai apoi e posibil să căpătăm încredere ÅŸi, în lumina privirii Sale să ne dăm seama că avem nevoie ca Doctorul sufletelor să ne opereze ÅŸi să ne prescrie un tratament îndelungat. Dacă boala noastră e avansată, probabil că anestezia nu va prinde ÅŸi intervenÅ£ia va fi dureroasă, cu oricâtă dragoste ÅŸi delicateÅ£e ar fi făcută. Iar odată ce vom fi cât de cât recuperaÅ£i va trebui să luptăm cu tentaÅ£ia de a ne întoarce la „ale noastre” ÅŸi de a lăsa baltă tratamentul. Însă, mă întreb, ce riscăm dacă o să-I acordăm lui Dumnezeu tot acest timp ÅŸi o să-I dăm voie să ne cunoască? Nu cumva o să începem să intuim ceva din „cele ce ochiul n-a văzut ÅŸi urechea n-a auzit ÅŸi la inima omului nu s-au suit” ÅŸi pe care „le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El” (1 Cor. 2, 9)? Åži oare nu e aceasta bucuria despre care Mântuitorul ne-a spus că „nimeni nu o va lua de la voi” (Ioan 16, 22)? Ce ziceÅ£i? Încercăm?

Bogdan Grecu, Belfast

i. „AÅŸteptarea este inutilă”, în traducere decentă.
ii. Jurnalul Părintelui Alexander Schmemann, 20 decembrie 1979.
iii. Ibid., 30 septembrie 1977. Fraza continuă: „De ce nu reÅ£in studenÅ£ii tot ce li se predă? Deoarece nu au timp să devină conÅŸtienÅ£i, să revină la ceea ce au auzit, să le pătrundă cu adevărat în minte.”
iv. Maica Siluana Vlad, în cuvântul său către tineri la Congresul Nepsis, 25 septembrie 2010, Roma.