Frumuseţea darului

Dumnezeu ne‑a binecuvântat cu frumoase ÅŸi însorite zile de vară pe întreaga perioadă a pelerinajului nostru în Delta Dunării. A fost un dar al lui Dumnezeu care a rodit în sufletele noastre bucuria de a ne împărtăÅŸi mai deplin de frumuseÅ£ile locurilor. În bărci sau ÅŸalupe, de‑a lungul canalelor străjuite de coloane de sălcii, „înarmaÅ£i” cu aparate de fotografiat ca ÅŸi cu niÅŸte „mreje”, am încercat să surprindem ÅŸi să eternizăm frumuseÅ£ile ce se dezvăluiau ochilor noÅŸtri: stufăriÅŸul, covoarele de nuferi, binecunoscutele păsări sălbatice ce fac faima Deltei (pelicani, egrete, lebede, liÅŸiÅ£e, cormorani etc). Å¢ânÅ£arii au făcut ÅŸi ei parte din peisaj. Din fericire pentru noi, agresivitatea lor nu era de lungă durată (doar circa o oră dimineaÅ£a, la răsăritul soarelui ÅŸi vreo două ore seara, la asfinÅ£it). Bâzâiau enervant în jurul nostru, totuÅŸi o pereche de pantaloni lungi, un hanorac cu glugă, plus o loÅ£iune anti‑ţânÅ£ari reuÅŸeau să‑i Å£ină cât de cât la distanÅ£ă. 

Nu mai puÅ£in frumoase au fost mănăstirile ÅŸi bisericile pe care le‑am vizitat în timpul  pelerinajului în această parte a Dunării de Jos, precum ÅŸi comorile pe care acestea le adăposteau: sfinte moaÅŸte ÅŸi icoane făcătoare de minuni. 

La sfârÅŸitul pelerinajului, se pare că noi am fost de fapt cei pescuiÅ£i, de Dumnezeu ÅŸi de sfinÅ£ii Săi, căci împărtăÅŸirea de toate aceste frumuseÅ£i poartă în ea semnul iubirii lui Dumnezeu pentru noi, oamenii. „Lumea este dar dumnezeiesc”, afirma Părintele Stăniloae. „Prin darul lumii, Dumnezeu vrea să Se facă cunoscut omului pe Sine ÎnsuÅŸi în iubirea Sa. În relaÅ£ia noastră cu Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire (I Ioan 4, 16) ÅŸi pentru că Dumnezeu ne‑a iubit mai întâi pe noi (I Ioan 4, 19), darul ce‑l primim de la El este semnul iubirii Lui pentru a provoca iubirea noastră, pentru ca prin dar să se instaureze între noi ÅŸi Dumnezeu un dialog al dăruirii reciproce din iubire. Darul este un apel, o chemare spre dialog, spre comuniune, este mesagerul iubirii, iar cel care primeste darul trebuie ca, dincolo de bucuria imediată a primirii lui, să‑şi îndrepte mintea ÅŸi inima spre dăruitor. De aceea ÅŸi omul trebuie să se ridice peste darurile primite, la Dumnezeu ÎnsuÅŸi care le‑a dat.”¹

La rândul lui, omul ar trebui să perceapă relaÅ£ia sa cu cei din jur tot ca dar. „Omul este dar omului, dar ÅŸi lui Dumnezeu în relaÅ£ie de reciprocitate”². Darul, ca semn al dragostei unei persoane faÅ£ă de alta, conÅ£ine în sine destinaÅ£ia de a fi depăÅŸit de cel căruia i s‑a dat. Într‑un fel, darul e lucrul la care renunÅ£ă persoana care l‑a dăruit de dragul persoanei căreia i‑l dăruieÅŸte. El este o expresie a unei relaÅ£ii conÅŸtiente, raÅ£ionale, deliberate dintre două persoane. 

„În darul pe care îl facem celuilalt punem ceva din noi, iar prin acest dar cealaltă persoană se împărtăÅŸeÅŸte cu ceva din noi. Ceva din noi trece în celălalt ÅŸi ceva din celălalt trece în noi. Prin actul de a dărui ne extindem iubitor spre celălalt. Centrul tuturor atenÅ£iilor noastre devine celălalt ÅŸi în acest mod noi depăÅŸim egoismul ÅŸi suficienÅ£a noastră, căci, dăruind, noi dăm ce e mai bun din noi sau alegem darul material care să împlinească mai puÅ£in preferinÅ£ele noastre ÅŸi mai mult ale celuilalt.”³

Un dar făcut nouă de Dumnezeu este darul vieÅ£ii… Bucuria de a trăi…

Vreme este să plângi ÅŸi vreme este să râzi, apoi este o vreme să transcenzi

„IeÅŸi, copile cu părul bălai, afară ÅŸi râde la soare, doar s‑o îndrepta vremea!”, spunea foarte frumos (mama lui) Ion Creangă. Dumnezeu ne‑a dăruit râsul. El e intrinsec naturii umane, aÅŸa cum e ÅŸi plânsul. În popor se spune „Dupa râs vine plâns”, omiÅ£ându‑se cealaltă jumătate, anume că „După plâns vine râs”. Nevoia de a râde este „înscrisă” în nivelurile cele mai profunde ale structurii nostre genetice. Ea a putut fi transceansă de sfinÅ£i, dar nu reprimată. Nevoia de a râde poate fi depăÅŸită, dar nu înăbuÅŸită⁴. În Pateric se spune că un vânător de sălbăticiuni prin pustiu l‑a văzut pe marele bătrân glumind cu fraÅ£ii ÅŸi s‑a smintit: „Cum, Sfântul Antonie râde cu fraÅ£ii?”. Acesta, dorind să‑i dovedească vânătorului că trebuie din când în când să lase de la sine, să facă pogorăminte fraÅ£ilor, i‑a zis: „Pune o săgeată în arcul tău ÅŸi întinde!”. El a făcut întocmai. Îi zice iar: „Întinde ÅŸi mai mult!”. Åži a întins. Åži încă o dată: „Întinde!”. Atunci vânătorul spuse: „Dacă întind peste măsură plesneÅŸte arcul!”. Batrânul răspunse: „Tot aÅŸa se întâmplă ÅŸi cu lucrul lui Dumnezeu. Dacă îi întindem pe fraÅ£i peste măsură, îndată se rup. Trebuie ca, din când în când, să lăsăm de la noi.” Auzind acestea, vânătorul s‑a smerit  ÅŸi după ce a cules alte lucruri folositoare de la bătrân, a plecat⁵.

Sfântul Antonie i‑a spus cumva: „Nu te îngrijora în legătură cu faptul că aceÅŸti oameni mai ÅŸi râd. Uneori, pentru vârsta lor duhovnicească, se impune acest lucru. Aceste râsete nu sunt fără noimă. Nu poÅ£i mereu să le împui capul cu chestiuni teologice, dogmatice, filosofice, existenÅ£iale. De aceea, din când în când, glumele devin necesare. Un râs bun alungă norii, înseninează. EÅŸti din nou dispus să asimilezi, să asculÅ£i ceva serios.”⁶ În mărÅŸăluirea noastră prin această viaÅ£ă, e necesar să te opreÅŸti din când în când în câte o oază în care să‑ţi tragi sufletul. Dacă starea noastră duhovnicească este jalnică, nu râsul este de vină, ci lipsa noastră de dăruire, de jertfă, de curaj, de încredere, de trezvie. Râsul este un ingredient necesar vieÅ£ii. Fără el aceasta ar fi mult mai săracă, mai insipidă. Serios sau vesel din fire, fiecare trebuie să facă efortul de a‑l înÅ£elege pe celălalt. Nu ai dreptul să‑l condamni pentru un fel de a fi cu care s‑a născut. Cel serios trebuie să înveÅ£e că nu e nimic greÅŸit în a fi vesel, lucru valabil ÅŸi invers. Teodor Baconsky a fost întrebat: „Cât este îngăduit să râdă omului religios?”. Răspunsul său a fost: „Homo religiosus are deopotrivă dreptul, plăcerea ÅŸi ocazia de a râde. Numai că nu râde oricum, oriunde, de orice ÅŸi de oricine. Fie că ne referim la creÅŸtinism sau la orice altă religie, observăm că omul credincios este chemat pentru a practica măsura”⁷. Vreme este să plângi ÅŸi vreme este să râzi, vreme este să jeleÅŸti ÅŸi vreme este să dănÅ£uieÅŸti, apoi este o vreme să transcenzi. O povestioară spune că un înÅ£elept din lume se duse într‑o zi la un pustnic:

„– Avva, îl întrebă el, ÅŸtii să‑mi spui ce este un filosof?

– Filosoful e ca un orb căutând într‑o cameră întunecată o pisică neagră ce nu se află acolo, fu răspunsul bătrânului.

– Dar un teolog?

– Teologul… e la fel, dar câteodată mai găseÅŸte pielea.”⁸

Dacă nu Å£i‑a reuÅŸit chestia cu transcenderea, măcar dacă râzi, asemenea teologului, tot te‑ai ales cu ceva.

Mreaja ne‑a fost plină la plecare, fiecare putându‑şi alege câte ceva din ea: râsete, zâmbete, bucurii, o rază de soare, o floare, credinÅ£ă, rugăciune, nădejde.

Iuliana Trancă, Paris