Frumusețea darului

Dumnezeu ne‑a binecuvântat cu frumoase și însorite zile de vară pe întreaga perioadă a pelerinajului nostru în Delta Dunării. A fost un dar al lui Dumnezeu care a rodit în sufletele noastre bucuria de a ne împărtăși mai deplin de frumusețile locurilor. În bărci sau șalupe, de‑a lungul canalelor străjuite de coloane de sălcii, „înarmați” cu aparate de fotografiat ca și cu niște „mreje”, am încercat să surprindem și să eternizăm frumusețile ce se dezvăluiau ochilor noștri: stufărișul, covoarele de nuferi, binecunoscutele păsări sălbatice ce fac faima Deltei (pelicani, egrete, lebede, lișițe, cormorani etc). Å¢ânțarii au făcut și ei parte din peisaj. Din fericire pentru noi, agresivitatea lor nu era de lungă durată (doar circa o oră dimineața, la răsăritul soarelui și vreo două ore seara, la asfințit). Bâzâiau enervant în jurul nostru, totuși o pereche de pantaloni lungi, un hanorac cu glugă, plus o loțiune anti‑țânțari reușeau să‑i țină cât de cât la distanță. 

Nu mai puțin frumoase au fost mănăstirile și bisericile pe care le‑am vizitat în timpul  pelerinajului în această parte a Dunării de Jos, precum și comorile pe care acestea le adăposteau: sfinte moaște și icoane făcătoare de minuni. 

La sfârșitul pelerinajului, se pare că noi am fost de fapt cei pescuiți, de Dumnezeu și de sfinții Săi, căci împărtășirea de toate aceste frumuseți poartă în ea semnul iubirii lui Dumnezeu pentru noi, oamenii. „Lumea este dar dumnezeiesc”, afirma Părintele Stăniloae. „Prin darul lumii, Dumnezeu vrea să Se facă cunoscut omului pe Sine Însuși în iubirea Sa. În relația noastră cu Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire (I Ioan 4, 16) și pentru că Dumnezeu ne‑a iubit mai întâi pe noi (I Ioan 4, 19), darul ce‑l primim de la El este semnul iubirii Lui pentru a provoca iubirea noastră, pentru ca prin dar să se instaureze între noi și Dumnezeu un dialog al dăruirii reciproce din iubire. Darul este un apel, o chemare spre dialog, spre comuniune, este mesagerul iubirii, iar cel care primeste darul trebuie ca, dincolo de bucuria imediată a primirii lui, să‑și îndrepte mintea și inima spre dăruitor. De aceea și omul trebuie să se ridice peste darurile primite, la Dumnezeu Însuși care le‑a dat.”¹

La rândul lui, omul ar trebui să perceapă relația sa cu cei din jur tot ca dar. „Omul este dar omului, dar și lui Dumnezeu în relație de reciprocitate”². Darul, ca semn al dragostei unei persoane față de alta, conține în sine destinația de a fi depășit de cel căruia i s‑a dat. Într‑un fel, darul e lucrul la care renunță persoana care l‑a dăruit de dragul persoanei căreia i‑l dăruiește. El este o expresie a unei relații conștiente, raționale, deliberate dintre două persoane. 

„În darul pe care îl facem celuilalt punem ceva din noi, iar prin acest dar cealaltă persoană se împărtășește cu ceva din noi. Ceva din noi trece în celălalt și ceva din celălalt trece în noi. Prin actul de a dărui ne extindem iubitor spre celălalt. Centrul tuturor atențiilor noastre devine celălalt și în acest mod noi depășim egoismul și suficiența noastră, căci, dăruind, noi dăm ce e mai bun din noi sau alegem darul material care să împlinească mai puțin preferințele noastre și mai mult ale celuilalt.”³

Un dar făcut nouă de Dumnezeu este darul vieții… Bucuria de a trăi…

Vreme este să plângi și vreme este să râzi, apoi este o vreme să transcenzi

„Ieși, copile cu părul bălai, afară și râde la soare, doar s‑o îndrepta vremea!”, spunea foarte frumos (mama lui) Ion Creangă. Dumnezeu ne‑a dăruit râsul. El e intrinsec naturii umane, așa cum e și plânsul. În popor se spune „Dupa râs vine plâns”, omițându‑se cealaltă jumătate, anume că „După plâns vine râs”. Nevoia de a râde este „înscrisă” în nivelurile cele mai profunde ale structurii nostre genetice. Ea a putut fi transceansă de sfinți, dar nu reprimată. Nevoia de a râde poate fi depășită, dar nu înăbușită⁴. În Pateric se spune că un vânător de sălbăticiuni prin pustiu l‑a văzut pe marele bătrân glumind cu frații și s‑a smintit: „Cum, Sfântul Antonie râde cu frații?”. Acesta, dorind să‑i dovedească vânătorului că trebuie din când în când să lase de la sine, să facă pogorăminte fraților, i‑a zis: „Pune o săgeată în arcul tău și întinde!”. El a făcut întocmai. Îi zice iar: „Întinde și mai mult!”. Åži a întins. Åži încă o dată: „Întinde!”. Atunci vânătorul spuse: „Dacă întind peste măsură plesnește arcul!”. Batrânul răspunse: „Tot așa se întâmplă și cu lucrul lui Dumnezeu. Dacă îi întindem pe frați peste măsură, îndată se rup. Trebuie ca, din când în când, să lăsăm de la noi.” Auzind acestea, vânătorul s‑a smerit  și după ce a cules alte lucruri folositoare de la bătrân, a plecat⁵.

Sfântul Antonie i‑a spus cumva: „Nu te îngrijora în legătură cu faptul că acești oameni mai și râd. Uneori, pentru vârsta lor duhovnicească, se impune acest lucru. Aceste râsete nu sunt fără noimă. Nu poți mereu să le împui capul cu chestiuni teologice, dogmatice, filosofice, existențiale. De aceea, din când în când, glumele devin necesare. Un râs bun alungă norii, înseninează. Ești din nou dispus să asimilezi, să asculți ceva serios.”⁶ În mărșăluirea noastră prin această viață, e necesar să te oprești din când în când în câte o oază în care să‑ți tragi sufletul. Dacă starea noastră duhovnicească este jalnică, nu râsul este de vină, ci lipsa noastră de dăruire, de jertfă, de curaj, de încredere, de trezvie. Râsul este un ingredient necesar vieții. Fără el aceasta ar fi mult mai săracă, mai insipidă. Serios sau vesel din fire, fiecare trebuie să facă efortul de a‑l înțelege pe celălalt. Nu ai dreptul să‑l condamni pentru un fel de a fi cu care s‑a născut. Cel serios trebuie să învețe că nu e nimic greșit în a fi vesel, lucru valabil și invers. Teodor Baconsky a fost întrebat: „Cât este îngăduit să râdă omului religios?”. Răspunsul său a fost: „Homo religiosus are deopotrivă dreptul, plăcerea și ocazia de a râde. Numai că nu râde oricum, oriunde, de orice și de oricine. Fie că ne referim la creștinism sau la orice altă religie, observăm că omul credincios este chemat pentru a practica măsura”⁷. Vreme este să plângi și vreme este să râzi, vreme este să jelești și vreme este să dănțuiești, apoi este o vreme să transcenzi. O povestioară spune că un înțelept din lume se duse într‑o zi la un pustnic:

„– Avva, îl întrebă el, știi să‑mi spui ce este un filosof?

– Filosoful e ca un orb căutând într‑o cameră întunecată o pisică neagră ce nu se află acolo, fu răspunsul bătrânului.

– Dar un teolog?

– Teologul… e la fel, dar câteodată mai găsește pielea.”⁸

Dacă nu ți‑a reușit chestia cu transcenderea, măcar dacă râzi, asemenea teologului, tot te‑ai ales cu ceva.

Mreaja ne‑a fost plină la plecare, fiecare putându‑și alege câte ceva din ea: râsete, zâmbete, bucurii, o rază de soare, o floare, credință, rugăciune, nădejde.

Iuliana Trancă, Paris