Când mă va chema la El în clipa Judecății și mă va întreba: „cine ești?”, îi voi spune: „lasă‑mă să‑ți spun mai întâi pe cine am iubit, apoi îți voi mărturisi de oamenii care m‑au iubit ei și în cele din urmă ai să cunoști cine am fost”.

Când ai înțeles că nu este nimic degradant în a fi fost îngenuncheat de iubire, deja în tine s‑a născut ceva care nu îți va putea fi smuls niciodată. Nici tortura, nici decrepitudinea bătrâneții, nici moartea violentă, nici măcar senilitatea nu pot anula demnitatea fundamentală a omului care a fost iubit și care a dăruit iubire.

Făpturile pe care le‑am iubit au fost acelea care au iubit în mine ceea ce, fără iubirea lor, nu ar fi meritat să supraviețuiască.

Horia‑Roman Patapievici, Zbor în bătaia săgeții

Așadar, dacă ați înviat împreună cu Hristos, căutați cele de sus, unde Se află Hristos șezând de‑a dreapta lui Dumnezeu; cugetați cele de sus, nu cele de pe pământ; căci voi ați murit, și viața voastră este ascunsă cu Hristos întru Dumnezeu.

Iar când Hristos, Care este viața voastră, Se va arăta, atunci și voi împreună cu El vă veți arăta întru slavă. Drept aceea, omorâți mădularele voastre cele pământești: desfrânarea, necurăția, patima, pofta cea rea și lăcomia, care este închinare la idoli, pentru care vine mânia lui Dumnezeu peste fiii neascultării, în care păcate ați umblat și voi odinioară, pe când trăiați în ele.

Acum deci lepădați și voi toate acestea: mânia, iuțimea, răutatea, defăimarea, cuvântul de rușine din gura voastră. Nu vă mințiți unul pe altul, fiindcă v‑ați dezbrăcat de omul cel vechi, dimpreună cu faptele lui, și v‑ați îmbrăcat cu cel nou, care se înnoiește spre deplină cunoștință, după chipul Celui ce l‑a zidit; unde nu mai este elin și iudeu, tăiere împrejur și netăiere împrejur, barbar, scit, rob ori liber, ci toate și întru toți Hristos. 

Îmbrăcați‑vă, dar, ca aleși ai lui Dumnezeu, sfinți și preaiubiți, cu milostivirile îndurării, cu bunătate, cu smerenie, cu blândețe, cu îndelungă‑răbdare, îngăduindu‑vă unii pe alții și iertând unii altora, dacă are cineva vreo plângere împotriva cuiva; după cum și Hristos v‑a iertat vouă, așa să iertați și voi. Iar peste toate acestea, îmbrăcați‑vă întru dragoste, care este legătura desăvârșirii.

Epistola Sfântului Apostol Pavel către Coloseni, 3, 1‑14

Hristos nu ne‑a spus: „Faceți performanțe”; ne‑a dat pilda vameșului și a fariseului, ne‑a dat exercițiul acesta și ne‑a lăudat pentru el. Hristos a zis că n‑a venit pentru cei milostivi în lume, pentru cei drepți, ci pentru cei păcătoși. Dar noi dăm năvală să ne convingem pe noi înșine că am devenit milostivi, că am devenit buni, că am devenit blânzi; noi trebuie să vrem să devenim, dar nu trebuie să primim gândul acesta că am devenit... Cel mai greu lucru: să te convingi că tu ești din ce în ce mai departe de Hristos și totuși să nu de desparți de El. Asta înseamnă „ține mintea ta în iad și nu deznădăjdui”. Nu înseamnă să fii atacat de draci roșii cu copite care bat în geam, iar tu să te încrâncenezi în fața icoanei să‑i birui. Nu. Înseamnă să vezi că tu ești tot mai departe și totuși nu deznădăjduiești, pentru că Hristos spune că pentru oaia cea pierdută a venit... 

Pr. Savatie Baștovoi, Despre curaj și libertate în Ortodoxie

Sunt, din păcate, de acord cu constatarea fundamentală pe care o face Budha: totul este suferință.

Condiția umană înseamnă, în mod fundamental, suferință: omul suferă moralmente. Suferă că nu posedă anumite lucruri, apoi suferă că le‑a pierdut sau pentru că se teme că le‑ar putea pierde. Suferința ne este hărăzită tuturor.

Fiind însă creștin, voi trage alte concluzii decât Budha. Pentru el trebuie să faci totul ca să nu suferi. Scopul vieții devine atunci o asceză și o etică de viață exigentă care urmărește să suprime principala cauză a oricărei suferințe: dorința.

Pentru un creștin, însă, calea este cu totul alta; el își propune nu să elimine din viața sa suferința până la a‑și suprima orice dorință, ci să reacționeze la ea prin împărtășire și dăruire. Dacă în urma confruntării cu propria suferință sau cu suferința altuia ajungem în comuniune cu ceilalți, atunci apare lumina.

De câte ori n‑am trăit această experiență zguduitoare la căpătâiul unui bolnav incurabil, al unui om disperat. Simplul fapt de a fi în comuniune adevărată cu el îi aduce o lumină care sublimează suferința. Suferința poate fi deci trăită ca o trambulină spre împărtășire. Ea este întotdeauna un rău și nu trebuie niciodată căutată sau glorificată. Dar acest rău poate duce la culmi de omenie.

Un psiholog de renume, Boris Cyrulnik, arăta că anumite traumatisme profunde din copilărie pot permite o îmbogățire a ființei, putând fi deci considerate „o nenorocire fericită”. Cred că este valabil pentru viață în general: orice suferință depășită înseamnă o îmbogățire a ființei, un progres în conștiință.

Abatele Pierre, „Doamne, de ce?”

Cu cât ne apropiem mai mult de esența unui lucru, cu atât avem mai puțină nevoie de cuvinte.

În veșnicie, în împărăția lui Dumnezeu, doar cuvintele „Sfânt, Sfânt, Sfânt” vor mai fi necesare, doar cuvinte de laudă și de mulțumire, doar rugăciunea, lumina desăvârșirii și a bucuriei. Din această cauză, singurele cuvinte de care avem nevoie și care au un înțeles adânc nu sunt cele despre realitate (discuții), ci acelea care sunt reale în sine, care sunt tocmai simbolul, existența și misterul realității. Cuvântul lui Dumnezeu, rugăciunea, arta... 

A fost cândva o vreme când teologia era acel „cuvânt al lui Dumnezeu”, nu doar cuvinte despre Dumnezeu, ci cuvinte dumnezeiești, o revelație. Ce este rugăciunea? Este aducerea aminte de Dumnezeu, simțirea prezenței Sale și bucuria pe care ne‑o dă această prezență, întotdeauna, oriunde, în toate.

Pr. Alexander Schmemann, Jurnal, 6 aprilie 1973