Dacă știi să‑L pui pe Dumnezeu în tot ceea ce faci, o să‑L regăsești în tot ceea ce ți se întâmplă.

În loc să spunem „Tatăl nostru care ești în Ceruri”, ceea ce spunem adesea este potrivit calității noastre sufletești: „Judecătorul nostru care ești la tribunal”, „Furnizorul nostru care ești la tejghea”, „Creditorul nostru care prea des ne bați la ușă”, „Cauza noastră primă al cărei efect pierdut în depărtări suntem”, „Stăpânul nostru suprem în fața căruia nu suntem decât pulbere”, „Camaradul nostru cu care tratăm liber” – și așa mai departe, într‑o dezolantă varietate... Nu mai spunem în adevărul lor tocmai cuvintele pe care Dumnezeu ne‑a învățat să le rostim când ne rugăm: Tatăl nostru... și care ești în Ceruri.

Cu cât Îl iubim mai mult pe Dumnezeu, cu atât simțim mai mult că voința noastră se face nu numai asemănătoare cu a Lui, dar, lucru surprinzător, voința Lui devine din ce în ce mai asemănătoare cu a noastră...

A fi supus numai lui Dumnezeu – nu poate exista o libertate mai absolută decât aceasta.

Vladimir Ghika, Gânduri pentru zilele care vin 

Iubiți adevărul; nu puneți în scenă ca pe ceva real un fapt, atunci când adevărul e altul; iubiți adevărul, că el e lumină și frumusețe, e Dumnezeu. 

Greșeala să nu o acoperiți, ci să o ispășiți; se știe că mărturisită e jumătate iertată.

Fiți buni cu oamenii, dar apropierea de ei să o faceți cu înțelepciune; să nu faceți ca ei decât atunci când aveți încrederea că fapta și cugetul lor sunt bune.

Să nu acordați intimitate oricui; nu o datorați integral decât celor ce vă sunt rudenii spirituale. Intimismul fără discernământ e mai mult decât o vulgaritate, e un păcat: te vinzi și nu știi cui.

În relațiile cu oamenii fiți buni și drepți; orice acordați mai mult decât se cuvine poate cultiva înșelăciunea și se plătește scump.

Evitați contactul apropiat cu oamenii lipsiți de inteligență și bunătate; fiți pentru ei un model de înțelepciune și virtute.

Fiți statornici în hotărârile voastre; consecvența întărește personalitatea.

Când iubiți pe cineva, dăruiți‑vă integral; o dragoste adevărată cere depășire de sine, puritate și putere de jertfă. Dragostea mare are un fior religios.

Să vă respectați cuvântul. Cuvântul nu este un instrument de inducere în eroare și nici ceva cu care poți răni sufletele oamenilor; cuvântul trebuie să aibă izvoarele cele mai pure, adică divinitatea.

Fiți sinceri și curați în tot ce faceți, ca și când Dumnezeu ar fi de față.

Ernest Bernea, Decalog (Meditații filosofice) 

În viață sunt momente, clipe când în inimă se aprinde recunoștința, și dacă am avea puterea să o păstrăm, treptat, zi cu zi, întâmplare cu întâmplare, această recunoștință ar putea crește într‑o mare, adâncă bucurie duhovnicească. Însă nu putem apăra recunoștința și bucuria noastră de răceala vieții, de dureri și de lucruri cu mult mai puțin importante decât suferința: de iritare, supărări și, până la urmă, pur și simplu de uitare. Astfel, în memoria noastră rămâne multă amărăciune și suferință, iar bucuria pălește și se stinge…

Cu această stare trebuie să ne luptăm din toate puterile noastre pentru că rodul vieții, în ultimă instanță, este bucuria și recunoștința, dar o recunoștință care, la rândul ei, trebuie să rodească. Pentru aceasta trebuie să ne trăim viața cu atenție. 

Atâtea lucruri din viața noastră le considerăm firești: e firesc să ai sănătate, un corp puternic, e firesc ca viața să curgă și să aducă bucuriile ei… Însă toate acestea nu sunt firești, ci sunt minuni care se întâmplă în fiecare clipă. Adevărul acesta îl știu, de exemplu, oamenii care sunt bolnavi mult timp și pentru care unele clipe sunt minuni nemaiîntâlnite. Iată că a trecut durerea, iată că nu mă mai chinuie insomnia, dintr‑odată mișcările care păreau imposibile pentru totdeauna au devenit posibile… și primești toate acestea ca pe o minune, și mulțumești și te smerești. Åži apoi uiți. 

De aceea Hristos pune ca piatră de încercare pentru intrarea noastră în Împărăția lui Dumnezeu sărăcia. Nu sărăcia materială; se poate să fii foarte sărac material și totuși să nu fii sărac cu duhul. Sărăcia cu duhul înseamnă conștientizarea că nimic din ce avem nu este al nostru... Dacă noi am putea să ne însușim ceva, să numim ceva al nostru în așa fel încât acel ceva să nu depindă nici de Dumnezeu, nici de oameni, atunci am păși nu într‑o Împărăție a bucuriei și vieții, ci într‑o îngrozitoare împărăție unde nu a mai rămas iubire. Tot ce îmi aparține nu ar mai fi atunci minunea pe care Dumnezeu mi‑a dat‑o direct sau prin om, prin iubirea Sa de oameni. De aceea sărăcia cu duhul este prima condiție pentru a intra în Împărăția lui Dumnezeu, în Împărăția Iubirii.

Mitr. Antonie de Suroj, 
Cuvânt rostit la 12 septembrie 1972 în biserica Sf. Nicolae din Hamovnik, Moscova

Deplinătatea iubirii aproapelui înseamnă să fii pur și simplu în stare să îl întrebi: „Care îți este chinul?”. Înseamnă să știi că nenorocitul există, nu ca o unitate într‑o colecție, nu ca un exemplar al categoriei sociale etichetate „nenorociți”, ci ca om, exact asemenea nouă, care a fost lovit într‑o zi de nenorocire și în care s‑a întipărit pecetea ei inimitabilă. Pentru asta e de ajuns, dar indispensabil, să știi să îndrepți asupra nenorocitului o anume privire. 

O privire care este înainte de toate privire atentă, în care sufletul se golește de orice conținut propriu pentru a primi în sine ființa pe care o privește așa cum este ea, în adevărul ei întreg. Numai cel capabil de atenție e capabil de o asemenea privire.

Simone Weil, Forme de iubire implicită a lui Dumnezeu

Selecția textelor: Daniel Chira, Londra