Dacă ştii să‑L pui pe Dumnezeu în tot ceea ce faci, o să‑L regăseşti în tot ceea ce ţi se întâmplă.

În loc să spunem „Tatăl nostru care eşti în Ceruri”, ceea ce spunem adesea este potrivit calităţii noastre sufleteşti: „Judecătorul nostru care eşti la tribunal”, „Furnizorul nostru care eşti la tejghea”, „Creditorul nostru care prea des ne baţi la uşă”, „Cauza noastră primă al cărei efect pierdut în depărtări suntem”, „Stăpânul nostru suprem în faţa căruia nu suntem decât pulbere”, „Camaradul nostru cu care tratăm liber” – şi aşa mai departe, într‑o dezolantă varietate... Nu mai spunem în adevărul lor tocmai cuvintele pe care Dumnezeu ne‑a învăţat să le rostim când ne rugăm: Tatăl nostru... şi care eşti în Ceruri.

Cu cât Îl iubim mai mult pe Dumnezeu, cu atât simţim mai mult că voinţa noastră se face nu numai asemănătoare cu a Lui, dar, lucru surprinzător, voinţa Lui devine din ce în ce mai asemănătoare cu a noastră...

A fi supus numai lui Dumnezeu – nu poate exista o libertate mai absolută decât aceasta.

Vladimir Ghika, Gânduri pentru zilele care vin 

Iubiţi adevărul; nu puneţi în scenă ca pe ceva real un fapt, atunci când adevărul e altul; iubiţi adevărul, că el e lumină şi frumuseţe, e Dumnezeu. 

Greşeala să nu o acoperiţi, ci să o ispăşiţi; se ştie că mărturisită e jumătate iertată.

Fiţi buni cu oamenii, dar apropierea de ei să o faceţi cu înţelepciune; să nu faceţi ca ei decât atunci când aveţi încrederea că fapta şi cugetul lor sunt bune.

Să nu acordaţi intimitate oricui; nu o datoraţi integral decât celor ce vă sunt rudenii spirituale. Intimismul fără discernământ e mai mult decât o vulgaritate, e un păcat: te vinzi şi nu ştii cui.

În relaţiile cu oamenii fiţi buni şi drepţi; orice acordaţi mai mult decât se cuvine poate cultiva înşelăciunea şi se plăteşte scump.

Evitaţi contactul apropiat cu oamenii lipsiţi de inteligenţă şi bunătate; fiţi pentru ei un model de înţelepciune şi virtute.

Fiţi statornici în hotărârile voastre; consecvenţa întăreşte personalitatea.

Când iubiţi pe cineva, dăruiţi‑vă integral; o dragoste adevărată cere depăşire de sine, puritate şi putere de jertfă. Dragostea mare are un fior religios.

Să vă respectaţi cuvântul. Cuvântul nu este un instrument de inducere în eroare şi nici ceva cu care poţi răni sufletele oamenilor; cuvântul trebuie să aibă izvoarele cele mai pure, adică divinitatea.

Fiţi sinceri şi curaţi în tot ce faceţi, ca şi când Dumnezeu ar fi de faţă.

Ernest Bernea, Decalog (Meditaţii filosofice) 

În viaţă sunt momente, clipe când în inimă se aprinde recunoştinţa, şi dacă am avea puterea să o păstrăm, treptat, zi cu zi, întâmplare cu întâmplare, această recunoştinţă ar putea creşte într‑o mare, adâncă bucurie duhovnicească. Însă nu putem apăra recunoştinţa şi bucuria noastră de răceala vieţii, de dureri şi de lucruri cu mult mai puţin importante decât suferinţa: de iritare, supărări şi, până la urmă, pur şi simplu de uitare. Astfel, în memoria noastră rămâne multă amărăciune şi suferinţă, iar bucuria păleşte şi se stinge…

Cu această stare trebuie să ne luptăm din toate puterile noastre pentru că rodul vieţii, în ultimă instanţă, este bucuria şi recunoştinţa, dar o recunoştinţă care, la rândul ei, trebuie să rodească. Pentru aceasta trebuie să ne trăim viaţa cu atenţie. 

Atâtea lucruri din viaţa noastră le considerăm fireşti: e firesc să ai sănătate, un corp puternic, e firesc ca viaţa să curgă şi să aducă bucuriile ei… Însă toate acestea nu sunt fireşti, ci sunt minuni care se întâmplă în fiecare clipă. Adevărul acesta îl ştiu, de exemplu, oamenii care sunt bolnavi mult timp şi pentru care unele clipe sunt minuni nemaiîntâlnite. Iată că a trecut durerea, iată că nu mă mai chinuie insomnia, dintr‑odată mişcările care păreau imposibile pentru totdeauna au devenit posibile… şi primeşti toate acestea ca pe o minune, şi mulţumeşti şi te smereşti. Şi apoi uiţi. 

De aceea Hristos pune ca piatră de încercare pentru intrarea noastră în Împărăţia lui Dumnezeu sărăcia. Nu sărăcia materială; se poate să fii foarte sărac material şi totuşi să nu fii sărac cu duhul. Sărăcia cu duhul înseamnă conştientizarea că nimic din ce avem nu este al nostru... Dacă noi am putea să ne însuşim ceva, să numim ceva al nostru în aşa fel încât acel ceva să nu depindă nici de Dumnezeu, nici de oameni, atunci am păşi nu într‑o Împărăţie a bucuriei şi vieţii, ci într‑o îngrozitoare împărăţie unde nu a mai rămas iubire. Tot ce îmi aparţine nu ar mai fi atunci minunea pe care Dumnezeu mi‑a dat‑o direct sau prin om, prin iubirea Sa de oameni. De aceea sărăcia cu duhul este prima condiţie pentru a intra în Împărăţia lui Dumnezeu, în Împărăţia Iubirii.

Mitr. Antonie de Suroj, 
Cuvânt rostit la 12 septembrie 1972 în biserica Sf. Nicolae din Hamovnik, Moscova

Deplinătatea iubirii aproapelui înseamnă să fii pur şi simplu în stare să îl întrebi: „Care îţi este chinul?”. Înseamnă să ştii că nenorocitul există, nu ca o unitate într‑o colecţie, nu ca un exemplar al categoriei sociale etichetate „nenorociţi”, ci ca om, exact asemenea nouă, care a fost lovit într‑o zi de nenorocire şi în care s‑a întipărit pecetea ei inimitabilă. Pentru asta e de ajuns, dar indispensabil, să ştii să îndrepţi asupra nenorocitului o anume privire. 

O privire care este înainte de toate privire atentă, în care sufletul se goleşte de orice conţinut propriu pentru a primi în sine fiinţa pe care o priveşte aşa cum este ea, în adevărul ei întreg. Numai cel capabil de atenţie e capabil de o asemenea privire.

Simone Weil, Forme de iubire implicită a lui Dumnezeu

Selecţia textelor: Daniel Chira, Londra