Nu‑l  judeca pe curvar numai fiindcă tu te înfrânezi. Åži tu încalci legea, doar altfel. Într‑adevăr, Cel care a zis „nu preacurvi” a zis și „nu judeca pe alții”. 

Avva Theodotos, 2, Patericul sau Apoftegmele părinților din pustiu

Dacă nu săvârșești adulter, dar ucizi, te‑ai făcut călcător de lege. Așa să grăiți și așa să lucrați, ca unii care veți fi judecați prin legea libertății. Căci judecata este fără milă pentru cel care n‑a avut milă, iar mila biruiește judecata.

Epistola sobornicească a Sfântului Apostol Iacob, 2, 11‑13

Doamne, pentru ce mi‑ai zis
să‑i iubesc pe toți frații mei, oamenii?
Am încercat, dar spre Tine revin înspăimântat…

Doamne, eram așa de liniștit la mine acasă,
m‑am organizat, m‑am instalat.
Singur, eram de acord cu mine însumi,
la adăpost de vânt, de ploaie, de noroi…
Aș fi rămas curat, închis în turnul meu.
Dar m‑ai silit să întredeschid ușa.

Ca o rafală de ploaie în plină față,
strigătul oamenilor m‑a trezit.
Ca o vijelie, o prietenie m‑a impresionat.
Åži am lăsat ușa întredeschisă… 

Primii au intrat deja la mine, Doamne;
exista totuși un pic de loc în inima mea.
Până atunci, era rezonabil.
Dar următorii, Doamne, alți oameni,
nu i‑am văzut în spatele celorlalți.
Erau numeroși, erau mizerabili;
m‑au invadat pe neașteptate,
a trebuit să fac loc la mine.
Cu cât împing ei poarta, cu atât poarta se deschide.
Ah! Doamne, sunt pierdut, nu mai sunt la mine acasă.
Nu mai este loc pentru mine la mine acasă.

„Nu te teme de nimic, spune Dumnezeu, tu ai câștigat totul.
Căci în timp ce oamenii intrau la tine,
Eu, Tatăl tău, eu, Dumnezeul tău,
m‑am strecurat printre ei.”

Michel Quoist, Mie Mi‑ați făcut...

Anumitor oameni le‑ar plăcea să se separe complet de ceilalți și să fie singuri; este oare cu putință ca ei să‑și afle astfel pacea, sau ar fi mai bine să meargă la biserică? Răspunsul este nu și iată de ce. Cel care este așa cum trebuie să fie se simte cu adevărat bine oriunde și împreună cu oricine. Dar cel care nu este așa cum trebuie să fie nu se simte bine nicăieri și cu nimeni. Cel care este așa cum trebuie să fie îl are cu adevărat pe Dumnezeu aproape și cel care îl are cu adevărat pe Dumnezeu îl are pretutindeni, pe stradă și cu oricine, și tot atât de bine în biserică, în singurătate sau în odaia sa. 

Omul trebuie să‑l vadă pe Dumnezeu în toate lucrurile și să se deprindă să‑l aibă fără încetare prezent pe Dumnezeu în spiritul, în preocupările și în iubirea sa. Gândește‑te care sunt dorințele tale față de Dumnezeu, fie că ești la biserică sau în odaia ta: păstrează o stare de spirit cât mai potrivită, păstreaz‑o printre oameni, în agitația și diversitatea lor. Să nu se înțeleagă că toate lucrurile, toate locurile și toate persoanele trebuie să fie apreciate în același fel. Ar fi cu totul greșit, căci a te ruga este o lucrare mai bună decât a toarce, iar biserica este un loc mai nobil decât strada. Dar în lucrări, tu trebuie să ai aceeași stare de spirit, aceeași încredere, aceeași dragoste pentru Dumnezeul tău și să crezi în El cu aceeași tărie.

Cel care nu este locuit cu adevărat de Dumnezeu, cel care îl caută pe Dumnezeu în afară, într‑una sau alta, care îl caută pe Dumnezeu în diversitate, în lucrări, în oameni sau în locuri, nu îl are pe Dumnezeu. Åži acest om se izbește cu ușurință de obstacole, pentru că nu îl are pe Dumnezeu, nu îl caută numai pe El, nu îl iubește numai pe El, nu crede numai în El; iată de ce nu numai răufăcătorii, dar chiar și cei buni îi stau în cale și nu numai strada, dar și biserica, nu numai cuvintele și faptele rele, dar și cuvintele sau faptele bune. Căci obstacolul se află în el, pentru că Dumnezeu n‑a devenit totul pentru el. Căci dacă lucrurile ar sta în felul acesta, el s‑ar simți bine pretutindeni și printre toți oamenii, căci l‑ar avea pe Dumnezeu cu sine și nimeni nu i l‑ar putea lua și nimeni nu l‑ar putea împiedica să‑și îndeplinească lucrarea.

Meister Eckhart, Cartea consolării divine

Sfântului Macarie Egipteanul i se spune la un moment dat că încă nu a ajuns la înălțimea duhovnicească a două femei dintr‑un anume oraș. Luându‑și toiagul, el se grăbește să le găsească. Însă ele mărturisesc că nu există nimic remarcabil în felul lor de viață: erau căsătorite și trăiau cu bărbații lor. La insistențele lui Macarie, ele îi spun că erau „străine una de alta”, nefiind rude după trup, însă erau căsătorite cu doi frați; „amândouă”, spuneau ele, „am trăit în aceeași casă în ultimii cincisprezece ani și nu știu să ne fi certat vreodată una cu alta și nici una din noi nu a spus vreun cuvânt de ocară către cealaltă; am trăit tot acest timp în pace și înțelegere”. Amândouă doreau să se călugărească, dar soții lor nu erau de acord. „Åži cum nu am putut împlini acest gând, am făcut un legământ cu Dumnezeu că până la moarte nici o vorbă lumească nu va ieși din gurile noastre”. Minunându‑se de acestea, Macarie exclamă: „Cu adevărat, nu este deosebire între feciorie și căsătorie, nici între călugărie și lume, căci Dumnezeu dăruiește Duhul Sfânt tuturor după nevoirea fiecăruia”... este posibil ca un mirean să fie egal duhovnicește sau superior unui mare pustnic sau ascet din pustiu. Valoarea proprie vocației monahale nu este negată nicăieri, însă Dumnezeu privește la sufletul omului și nu la starea lui exterioară...”

Adevăratul zbor nu este geografic, ci duhovnicesc; adevăratul pustiu este în inimă. 

Mitropolit Kallistos Ware, Călugărul și mireanul cununat