Nu‑l  judeca pe curvar numai fiindcă tu te înfrânezi. Åži tu încalci legea, doar altfel. Într‑adevăr, Cel care a zis „nu preacurvi” a zis ÅŸi „nu judeca pe alÅ£ii”. 

Avva Theodotos, 2, Patericul sau Apoftegmele părinÅ£ilor din pustiu

Dacă nu săvârÅŸeÅŸti adulter, dar ucizi, te‑ai făcut călcător de lege. AÅŸa să grăiÅ£i ÅŸi aÅŸa să lucraÅ£i, ca unii care veÅ£i fi judecaÅ£i prin legea libertăÅ£ii. Căci judecata este fără milă pentru cel care n‑a avut milă, iar mila biruieÅŸte judecata.

Epistola sobornicească a Sfântului Apostol Iacob, 2, 11‑13

Doamne, pentru ce mi‑ai zis
să‑i iubesc pe toÅ£i fraÅ£ii mei, oamenii?
Am încercat, dar spre Tine revin înspăimântat…

Doamne, eram aÅŸa de liniÅŸtit la mine acasă,
m‑am organizat, m‑am instalat.
Singur, eram de acord cu mine însumi,
la adăpost de vânt, de ploaie, de noroi…
AÅŸ fi rămas curat, închis în turnul meu.
Dar m‑ai silit să întredeschid uÅŸa.

Ca o rafală de ploaie în plină faÅ£ă,
strigătul oamenilor m‑a trezit.
Ca o vijelie, o prietenie m‑a impresionat.
Åži am lăsat uÅŸa întredeschisă… 

Primii au intrat deja la mine, Doamne;
exista totuÅŸi un pic de loc în inima mea.
Până atunci, era rezonabil.
Dar următorii, Doamne, alÅ£i oameni,
nu i‑am văzut în spatele celorlalÅ£i.
Erau numeroÅŸi, erau mizerabili;
m‑au invadat pe neaşteptate,
a trebuit să fac loc la mine.
Cu cât împing ei poarta, cu atât poarta se deschide.
Ah! Doamne, sunt pierdut, nu mai sunt la mine acasă.
Nu mai este loc pentru mine la mine acasă.

„Nu te teme de nimic, spune Dumnezeu, tu ai câÅŸtigat totul.
Căci în timp ce oamenii intrau la tine,
Eu, Tatăl tău, eu, Dumnezeul tău,
m‑am strecurat printre ei.”

Michel Quoist, Mie Mi‑aÅ£i făcut...

Anumitor oameni le‑ar plăcea să se separe complet de ceilalÅ£i ÅŸi să fie singuri; este oare cu putinÅ£ă ca ei să‑şi afle astfel pacea, sau ar fi mai bine să meargă la biserică? Răspunsul este nu ÅŸi iată de ce. Cel care este aÅŸa cum trebuie să fie se simte cu adevărat bine oriunde ÅŸi împreună cu oricine. Dar cel care nu este aÅŸa cum trebuie să fie nu se simte bine nicăieri ÅŸi cu nimeni. Cel care este aÅŸa cum trebuie să fie îl are cu adevărat pe Dumnezeu aproape ÅŸi cel care îl are cu adevărat pe Dumnezeu îl are pretutindeni, pe stradă ÅŸi cu oricine, ÅŸi tot atât de bine în biserică, în singurătate sau în odaia sa. 

Omul trebuie să‑l vadă pe Dumnezeu în toate lucrurile ÅŸi să se deprindă să‑l aibă fără încetare prezent pe Dumnezeu în spiritul, în preocupările ÅŸi în iubirea sa. GândeÅŸte‑te care sunt dorinÅ£ele tale faÅ£ă de Dumnezeu, fie că eÅŸti la biserică sau în odaia ta: păstrează o stare de spirit cât mai potrivită, păstreaz‑o printre oameni, în agitaÅ£ia ÅŸi diversitatea lor. Să nu se înÅ£eleagă că toate lucrurile, toate locurile ÅŸi toate persoanele trebuie să fie apreciate în acelaÅŸi fel. Ar fi cu totul greÅŸit, căci a te ruga este o lucrare mai bună decât a toarce, iar biserica este un loc mai nobil decât strada. Dar în lucrări, tu trebuie să ai aceeaÅŸi stare de spirit, aceeaÅŸi încredere, aceeaÅŸi dragoste pentru Dumnezeul tău ÅŸi să crezi în El cu aceeaÅŸi tărie.

Cel care nu este locuit cu adevărat de Dumnezeu, cel care îl caută pe Dumnezeu în afară, într‑una sau alta, care îl caută pe Dumnezeu în diversitate, în lucrări, în oameni sau în locuri, nu îl are pe Dumnezeu. Åži acest om se izbeÅŸte cu uÅŸurinÅ£ă de obstacole, pentru că nu îl are pe Dumnezeu, nu îl caută numai pe El, nu îl iubeÅŸte numai pe El, nu crede numai în El; iată de ce nu numai răufăcătorii, dar chiar ÅŸi cei buni îi stau în cale ÅŸi nu numai strada, dar ÅŸi biserica, nu numai cuvintele ÅŸi faptele rele, dar ÅŸi cuvintele sau faptele bune. Căci obstacolul se află în el, pentru că Dumnezeu n‑a devenit totul pentru el. Căci dacă lucrurile ar sta în felul acesta, el s‑ar simÅ£i bine pretutindeni ÅŸi printre toÅ£i oamenii, căci l‑ar avea pe Dumnezeu cu sine ÅŸi nimeni nu i l‑ar putea lua ÅŸi nimeni nu l‑ar putea împiedica să‑şi îndeplinească lucrarea.

Meister Eckhart, Cartea consolării divine

Sfântului Macarie Egipteanul i se spune la un moment dat că încă nu a ajuns la înălÅ£imea duhovnicească a două femei dintr‑un anume oraÅŸ. Luându‑şi toiagul, el se grăbeÅŸte să le găsească. Însă ele mărturisesc că nu există nimic remarcabil în felul lor de viaÅ£ă: erau căsătorite ÅŸi trăiau cu bărbaÅ£ii lor. La insistenÅ£ele lui Macarie, ele îi spun că erau „străine una de alta”, nefiind rude după trup, însă erau căsătorite cu doi fraÅ£i; „amândouă”, spuneau ele, „am trăit în aceeaÅŸi casă în ultimii cincisprezece ani ÅŸi nu ÅŸtiu să ne fi certat vreodată una cu alta ÅŸi nici una din noi nu a spus vreun cuvânt de ocară către cealaltă; am trăit tot acest timp în pace ÅŸi înÅ£elegere”. Amândouă doreau să se călugărească, dar soÅ£ii lor nu erau de acord. „Åži cum nu am putut împlini acest gând, am făcut un legământ cu Dumnezeu că până la moarte nici o vorbă lumească nu va ieÅŸi din gurile noastre”. Minunându‑se de acestea, Macarie exclamă: „Cu adevărat, nu este deosebire între feciorie ÅŸi căsătorie, nici între călugărie ÅŸi lume, căci Dumnezeu dăruieÅŸte Duhul Sfânt tuturor după nevoirea fiecăruia”... este posibil ca un mirean să fie egal duhovniceÅŸte sau superior unui mare pustnic sau ascet din pustiu. Valoarea proprie vocaÅ£iei monahale nu este negată nicăieri, însă Dumnezeu priveÅŸte la sufletul omului ÅŸi nu la starea lui exterioară...”

Adevăratul zbor nu este geografic, ci duhovnicesc; adevăratul pustiu este în inimă. 

Mitropolit Kallistos Ware, Călugărul ÅŸi mireanul cununat