Adaugat la: 10 Iulie 2011 Ora: 15:14

SCHIMBAREA LA FAȚĂ SAU ARĂTAREA LUMINII NECREATE

 

Această sărbătoare ar trebui să fie cea mai mare din tot anul liturgic: este sărbătoarea plinirii planului dumnezeiesc, îndumnezeirea Omului şi transfigurarea cosmosului.

SCHIMBAREA LA FAȚĂ SAU ARĂTAREA LUMINII NECREATE

Schimbarea la Faţă a lui Hristos, sărbătorită pe 6 august1, este probabil una dintre sărbătorile mari cele mai puţin cunoscute şi mai puţin respectate din tot anul liturgic. Trebuie spus că, fiind aşezată în plină vară şi în mijlocul vacanţei, este izolată (precedată de o zi de înainteprăznuire şi urmată de odovanie) şi, mai mult încă, pică în timpul unui post, cel al Adormirii Maicii Domnului, care impune să se postească în ziua praznicului în care se plineşte planul lui Dumnezeu pentru Om, lucru care e potrivnic înţelesului duhovnicesc.

Acest eveniment neaşteptat, excepţional şi profetic este relatat de către cele trei Evanghelii Sinoptice: la priveghere se citeşte Luca 9, 28‑36, iar la liturghie Matei 17, 1‑9. În mod curios, Marcu 9, 2‑10 nu se citeşte, deşi este Evanghelia lui Petru, singurul martor ocular printre evangheliştii care au relatat evenimentul (Sfântul Ioan nu îl menţionează). Dar citirea celei de‑a doua epistole a Sfântului Apostol Petru la Liturghie compensează această lipsă, deoarece reia întâmplarea (II Petru 1, 10‑19). Termenul folosit îndeobşte este cel latin (transfigurare), care a tradus termenul grec „metamorfoză”, care înseamnă schimbare, transformare.

Evenimentul se petrece la sfârşitul misiunii Domnului în Galileea, imediat după prima vestire a Patimilor, care a dus la certarea lui Petru de către Iisus (Înapoia mea, Satano – Mt. 16, 23). La sfârşitul cuvântului Său, Domnul prevesteşte venirea Sa în slavă şi spune ceva uimitor: Amin zic vouă, că unii dintre cei care sunt aici nu vor gusta moartea până când nu vor vedea pe Fiul Omului venind întru Slavă (Mt. 16, 28). Şase zile mai târziu (Mt. şi Mc.)2, are loc Schimbarea la Faţă.

Domnul ia cu El pe Petru, Iacob şi Ioan şi Se duce pe un munte înalt, de o parte. Evanghelia nu precizează despre care munte e vorba, dar Tradiţia ne spune că este vorba despre muntele Tabor3 din Galileea. Trebuie să observăm în primul rând că, aşa cum face în momentele cele mai importante, Domnul ia cu Sine „triada apostolică”, pe Petru, Iacob şi Ioan4, martori printre martori, martori privilegiaţi. Este o oglindire a Sfintei Treimi în sânul celor Doisprezece, fără ca Domnul să socotească potrivit a crea o nouă structură înlăuntrul soborului apostolesc. Este o problemă de duh şi nu de structură: o alegere dumnezeiască liberă. Muntele înalt simbolizează înălţimea duhovnicească, Cerul: Hristos le va „deschide Cerurile”. Sfântul Luca aduce o precizare interesantă şi importantă: Hristos i‑a dus acolo pentru a se ruga.

Şi pe când se ruga Hristos S‑a schimbat la Faţă înaintea lor, adică a fost metamorfozat: faţa Lui a strălucit ca soarele, iar veşmintele Lui s‑au făcut albe ca lumina. Pentru prima dată Hristos Se arată şi Se revelează aşa cum este cu adevărat: ca Dumnezeu. Această revelaţie este cu mult deasupra Teofaniei, când S‑a arătat ca Mesia, Hristos. Apostolii Îl văd în Slava Sa necreată. Ceea ce văd cu ochii lor trupeşti sunt energiile dumnezeieşti necreate care fac pe deplin parte din firea dumnezeiască, dar sunt diferite de esenţa lui Dumnezeu, pe de‑a‑ntregul cu neputinţă de cunoscut.

Aceste energii dumnezeieşti în care Dumnezeu creează şi Se revelează purced de la Tatăl, se manifestă prin Fiul şi sunt transmise prin Duhul Sfânt. Suntem aici în inima teologiei treimice, comoara Ortodoxiei5. Trebuie să remarcăm că firea omenească a lui Hristos este schimbată la faţă6 (prin Duhul Sfânt, prin a cărui „iconomie” se face aceasta), deoarece pielea feţei Sale străluceşte ca soarele, iar această lumină dumnezeiască necreată se transmite chiar materiei inerte, din moment ce veşmintele Lui s‑au făcut albe ca lumina. Cosmosul însuşi este chemat pentru a fi schimbat la faţă. Când Sfântul Serafim al Sarovului s‑a schimbat la faţă dinaintea lui Motovilov, în Rusia, în secolul al XIX‑lea7, zăpada însăşi strălucea de lumină.

Dar minunea nu se opreşte aici: Apostolii văd apărând pe Moise şi pe Ilie care vorbesc cu Domnul despre plecarea Sa către Ierusalim (după cum precizează Sfântul Luca), căci abia aşteaptă ca Domnul să mântuiască pe Om şi lumea. Ei mărturisesc cu toţi Drepţii din Vechiul Legământ dinaintea soborului apostolesc – reprezentat prin triadă – că Iisus din Nazaret este cu adevărat Mesia pe Care L‑au vestit.

Moise reprezintă Legea, al cărei părinte este, iar Ilie Prorocii. Legea şi Prorocii nu aveau decât un ţel: întruparea Cuvântului. Acest lucru s‑a săvârşit. Hristos, Cel vestit de Proroci, a venit să plinească Legea, iar nu să o strice. Apostolii sunt aici martori acestui lucru. Aceasta înseamnă şi că Moise (care era mort) şi Ilie (care nu a cunoscut prima moarte, ci a fost înălţat la cer într‑un car îngeresc) sunt vii, vii şi preschimbaţi (dar în prezenţa lui Hristos şi prin El, căci El este Mântuitorul lumii).

Apostolii înşişi sunt transfiguraţi, căci dacă nu ar fi fost în lumină nu ar fi putut vedea lumina (Cf. Ps. 36 (35), 10: întru lumina Ta vom vedea lumina), dar nu ştiu aceasta8. Petru, neştiind ce spune (Lc. 9, 33), rosteşte o banalitate care nu se potriveşte cu momentul. Dar acest lucru ne arată că Apostolii sunt fericiţi (Învăţătorule, bine este nouă să fim aici), deşi sunt în acelaşi timp cuprinşi de frică (Mc.).

Petru, cu bunul său simţ de om din popor, ar vrea să prindă clipa, să oprească timpul, să se instaleze (asta arată „colibele” pe care vrea să le ridice). Dar acest lucru nu este cu putinţă, căci focul iubirii dumnezeieşti, manifestat prin lumina necreată, este o reînnoire permanentă: nimeni nu poate cuprinde focul, ci poate doar să‑l trăiască. Duhul nu poate fi închis.

În acel moment, se petrece ceva încă şi mai uimitor: Apostolii se găsesc acoperiţi de un nor luminos: este o expresie antinomică pentru „întunericul necreat”, tenebra luminoasă despre care vorbeşte Sf. Grigorie de Nyssa, firea cu neputinţă de cunoscut şi de pătruns a lui Dumnezeu, taina dumnezeiască9. Din acest nor, se aude glăsuirea acestui cuget părintesc: Acesta este Fiul meu prea iubit, întru Care am binevoit: pe Acesta să‑L ascultaţi. Cugetul este al Tatălui ceresc, dar glasul nu este al Său, căci nimeni nu poate auzi glasul Tatălui, după cum nimeni nu‑L poate vedea. Glasul care exprimă cugetele Tatălui este Cuvântul lui Dumnezeu. Dar Fiul nu poate mărturisi pentru Sine Însuşi. Este probabil glasul unui serafim (ca şi la Teofanie).

Această revelaţie este aşa de fulgerătoare, încât Apostolii sunt în acel moment aruncaţi la pământ (ucenicii căzură cu faţa la pământ şi fură cuprinşi de o mare spaimă). Sunt zdrobiţi pentru că Dumnezeu le îngăduie să pătrundă, preţ de o clipă, în tainele dumnezeieşti, limita posibilului pentru fiinţele create. Dincolo de această graniţă ar fi fost arşi, pentru că s‑ar fi găsit la acelaşi nivel cu Serafimii.

Este cea mai înaltă revelaţie care s‑a dat Apostolilor (şi de fapt numai triadei apostolice) şi, de asemenea, cea mai mare din întreaga Biblie şi din întreaga istorie a omenirii. La Teofanie, la Paşti, la Înălţare nu au „văzut” nimic. Aici văd pe Dumnezeu aşa cum este. Şi sunt martori ai legăturilor personale dintre Tată şi Fiu, prin prezenţa Duhului Sfânt în Ei. Este punctul ultim al revelaţiei. Acest moment, această clipă este sublimă şi unică, pentru că aici găsim, strânşi în jurul lui Hristos, Cerul şi Pământul, morţii şi viii, Vechiul şi Noul Legământ. Este un moment profetic şi eshatologic, care este foarte bine zugrăvit în icoană.

În clipa următoare, vedenia dispare. Iisus este singur, pentru că Moise şi Ilie şi‑au sfârşit misiunea şi Şi‑a reluat aparenţa de fiecare zi. Îi linişteşte pe apostoli şi îi ridică. Dar le interzice să vorbească despre această întâmplare până la Învierea Sa, ceea ce îi nedumereşte profund (se întrebau între ei ce înseamnă să învieze cineva din morţi – Mc. 9, 10).

Putem să ne întrebăm pentru ce Domnul dăruieşte celor trei ucenici această arătare. Părinţii au vorbit adesea despre aceasta. Hristos avea în curând să „Se suie la Ierusalim” unde avea să fie arestat, judecat, lovit, umilit şi în cele din urmă ucis. Voia neapărat să arate Apostolilor Săi, înaintea acestui spectacol înfricoşător şi cu neputinţă de înţeles, că este cu adevărat Dumnezeu. Dar Apostolii nu‑şi vor aduce aminte decât mai târziu, mai precis după Înviere.

Această sărbătoare ar trebui să fie cea mai mare din tot anul liturgic: este sărbătoarea plinirii planului dumnezeiesc, îndumnezeirea Omului şi transfigurarea cosmosului.

Părintele Noël TANAZACQ, Paris

Note:

1. Data de 6 august nu are legătură directă cu ciclul liturgic al mântuirii. Dacă ar fi fost aşa, Schimbarea la Faţă ar fi trebuit sărbătorită imediat înaintea începutului Postului Mare. Ea corespunde probabil cu aniversarea sfinţirii Bisericii de pe Muntele Tabor, după cum se întâmplă cu multe sărbători liturgice. A apărut mai întâi în Răsărit (în secolele IV‑V) şi mai târziu în Apus (în anumite biserici din Galia şi Spania înainte de reformele lui Carol cel Mare, în secolul al IX‑lea, în Sudul Italiei şi numai în secolul al XII‑lea la Roma, care nu a consacrat‑o decât în secolul al XV‑lea). A devenit deosebit de importantă în Biserica Armeană, unde este una dintre cele cinci mari sărbători ale anului şi este precedată de un post pregătitor. Dar faptul de a o sărbători în miezul verii corespunde cu conţinutul ei, deoarece este perioada „roadelor”. De altfel, în Răsărit, la sfârşitul liturghiei se binecuvintează şi se împart fructele.

2. La Sf. Luca: ca la opt zile după aceea. Hristos face pe Om să treacă de la 6 (care semnifică refuzul unirii cu Dumnezeu) la 8 (Învierea).

3. Muntele Tabor se găseşte în apropiere de Nazaret, Cana şi Nain, la 19 km sud‑vest de Marea Galileii. Este înalt de 562 m, ceea ce este mult pentru Palestina.

4. Trei dintre primii patru întâi chemaţi (mai era şi Andrei), toţi trei pescari din Galileea.

5. Dogma luminii necreate a fost apărată şi explicitată de Sf. Grigorie Palama, în secolul al XIV‑lea, cu prilejul controversei cu nişte călugări romano‑catolici din Calabria care pretindeau că lumina de pe Tabor era creată. Sf. Grigorie s‑a sprijinit pe Părinţi şi mai ales pe Sf. Grigorie de Nyssa şi Sf. Maxim Mărturisitorul, ca şi pe întreaga tradiţie isihastă athonită. Se pomeneşte biruinţa sa în cea de‑a doua duminică din Post, ca pe un al doilea triumf al Ortodoxiei.

6. Firea omenească a lui Iisus Hristos a fost mereu transfigurată, îndumnezeită, încă din sânul Maicii Sale, Maria, dar prin abnegaţia Sa voită, prin kenoza Sa, El ascundea slava Sa pentru a Se putea îmbrăca cu Omul căzut, a muri pentru el şi a‑l mântui. Aici, în fond, El săvârşeşte o „minune” pentru Apostoli, o excepţie. După învierea Sa, a putut să Se arate aşa cum este, ca Dumnezeu. Dar cum trupul slavei are ca proprietate libertatea, El nu trebuie să Se arate mereu în slavă. De altfel, Evanghelia ne spune că S‑a arătat în alt chip ucenicilor la Emaus (Mc. 16, 12), care, ca şi Maria Magdalena, nu L‑au recunoscut.

7. La sfârşitul lunii noiembrie a anului 1831, la mai puţin de un an după ce Sf. Serafim l‑a vindecat pe loc de o boală incurabilă, care îl făcea infirm.

8. Sf. Serafim îi spune lui Motovilov, în esenţă: dacă nu ai fi în această lumină [a Duhului Sfânt], nu m‑ai putea vedea astfel [transfigurat].

9. Anumiţi Părinţi (Sf. Ambrozie, Sf. Grigorie Palama) văd în norul luminos prezenţa Duhului Sfânt.

 

SCHIMBAREA LA FAȚĂ SAU ARĂTAREA LUMINII NECREATE

Ultimele stiri
actualizate de doua ori pe saptamana

Din dragoste...

1 Noiembrie 2013

Un Festival luminos

1 Noiembrie 2013
Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni