SCHIMBAREA LA FAȚĂ SAU ARĂTAREA LUMINII NECREATE

Schimbarea la FaÅ£ă a lui Hristos, sărbătorită pe 6 august¹, este probabil una dintre sărbătorile mari cele mai puÅ£in cunoscute ÅŸi mai puÅ£in respectate din tot anul liturgic. Trebuie spus că, fiind aÅŸezată în plină vară ÅŸi în mijlocul vacanÅ£ei, este izolată (precedată de o zi de înainteprăznuire ÅŸi urmată de odovanie) ÅŸi, mai mult încă, pică în timpul unui post, cel al Adormirii Maicii Domnului, care impune să se postească în ziua praznicului în care se plineÅŸte planul lui Dumnezeu pentru Om, lucru care e potrivnic înÅ£elesului duhovnicesc.

Acest eveniment neaÅŸteptat, excepÅ£ional ÅŸi profetic este relatat de către cele trei Evanghelii Sinoptice: la priveghere se citeÅŸte Luca 9, 28‑36, iar la liturghie Matei 17, 1‑9. În mod curios, Marcu 9, 2‑10 nu se citeÅŸte, deÅŸi este Evanghelia lui Petru, singurul martor ocular printre evangheliÅŸtii care au relatat evenimentul (Sfântul Ioan nu îl menÅ£ionează). Dar citirea celei de‑a doua epistole a Sfântului Apostol Petru la Liturghie compensează această lipsă, deoarece reia întâmplarea (II Petru 1, 10‑19). Termenul folosit îndeobÅŸte este cel latin (transfigurare), care a tradus termenul grec „metamorfoză”, care înseamnă schimbare, transformare.

Evenimentul se petrece la sfârÅŸitul misiunii Domnului în Galileea, imediat după prima vestire a Patimilor, care a dus la certarea lui Petru de către Iisus (Înapoia mea, Satano – Mt. 16, 23). La sfârÅŸitul cuvântului Său, Domnul prevesteÅŸte venirea Sa în slavă ÅŸi spune ceva uimitor: Amin zic vouă, că unii dintre cei care sunt aici nu vor gusta moartea până când nu vor vedea pe Fiul Omului venind întru Slavă (Mt. 16, 28). Åžase zile mai târziu (Mt. ÅŸi Mc.)², are loc Schimbarea la FaÅ£ă.

Domnul ia cu El pe Petru, Iacob ÅŸi Ioan ÅŸi Se duce pe un munte înalt, de o parte. Evanghelia nu precizează despre care munte e vorba, dar TradiÅ£ia ne spune că este vorba despre muntele Tabor³ din Galileea. Trebuie să observăm în primul rând că, aÅŸa cum face în momentele cele mai importante, Domnul ia cu Sine „triada apostolică”, pe Petru, Iacob ÅŸi Ioan⁴, martori printre martori, martori privilegiaÅ£i. Este o oglindire a Sfintei Treimi în sânul celor Doisprezece, fără ca Domnul să socotească potrivit a crea o nouă structură înlăuntrul soborului apostolesc. Este o problemă de duh ÅŸi nu de structură: o alegere dumnezeiască liberă. Muntele înalt simbolizează înălÅ£imea duhovnicească, Cerul: Hristos le va „deschide Cerurile”. Sfântul Luca aduce o precizare interesantă ÅŸi importantă: Hristos i‑a dus acolo pentru a se ruga.

Åži pe când se ruga Hristos S‑a schimbat la FaÅ£ă înaintea lor, adică a fost metamorfozat: faÅ£a Lui a strălucit ca soarele, iar veÅŸmintele Lui s‑au făcut albe ca lumina. Pentru prima dată Hristos Se arată ÅŸi Se revelează aÅŸa cum este cu adevărat: ca Dumnezeu. Această revelaÅ£ie este cu mult deasupra Teofaniei, când S‑a arătat ca Mesia, Hristos. Apostolii Îl văd în Slava Sa necreată. Ceea ce văd cu ochii lor trupeÅŸti sunt energiile dumnezeieÅŸti necreate care fac pe deplin parte din firea dumnezeiască, dar sunt diferite de esenÅ£a lui Dumnezeu, pe de‑a‑ntregul cu neputinÅ£ă de cunoscut.

Aceste energii dumnezeieÅŸti în care Dumnezeu creează ÅŸi Se revelează purced de la Tatăl, se manifestă prin Fiul ÅŸi sunt transmise prin Duhul Sfânt. Suntem aici în inima teologiei treimice, comoara Ortodoxiei⁵. Trebuie să remarcăm că firea omenească a lui Hristos este schimbată la faÅ£ă⁶ (prin Duhul Sfânt, prin a cărui „iconomie” se face aceasta), deoarece pielea feÅ£ei Sale străluceÅŸte ca soarele, iar această lumină dumnezeiască necreată se transmite chiar materiei inerte, din moment ce veÅŸmintele Lui s‑au făcut albe ca lumina. Cosmosul însuÅŸi este chemat pentru a fi schimbat la faÅ£ă. Când Sfântul Serafim al Sarovului s‑a schimbat la faÅ£ă dinaintea lui Motovilov, în Rusia, în secolul al XIX‑lea⁷, zăpada însăÅŸi strălucea de lumină.

Dar minunea nu se opreÅŸte aici: Apostolii văd apărând pe Moise ÅŸi pe Ilie care vorbesc cu Domnul despre plecarea Sa către Ierusalim (după cum precizează Sfântul Luca), căci abia aÅŸteaptă ca Domnul să mântuiască pe Om ÅŸi lumea. Ei mărturisesc cu toÅ£i DrepÅ£ii din Vechiul Legământ dinaintea soborului apostolesc – reprezentat prin triadă – că Iisus din Nazaret este cu adevărat Mesia pe Care L‑au vestit.

Moise reprezintă Legea, al cărei părinte este, iar Ilie Prorocii. Legea ÅŸi Prorocii nu aveau decât un Å£el: întruparea Cuvântului. Acest lucru s‑a săvârÅŸit. Hristos, Cel vestit de Proroci, a venit să plinească Legea, iar nu să o strice. Apostolii sunt aici martori acestui lucru. Aceasta înseamnă ÅŸi că Moise (care era mort) ÅŸi Ilie (care nu a cunoscut prima moarte, ci a fost înălÅ£at la cer într‑un car îngeresc) sunt vii, vii ÅŸi preschimbaÅ£i (dar în prezenÅ£a lui Hristos ÅŸi prin El, căci El este Mântuitorul lumii).

Apostolii înÅŸiÅŸi sunt transfiguraÅ£i, căci dacă nu ar fi fost în lumină nu ar fi putut vedea lumina (Cf. Ps. 36 (35), 10: întru lumina Ta vom vedea lumina), dar nu ÅŸtiu aceasta⁸. Petru, neÅŸtiind ce spune (Lc. 9, 33), rosteÅŸte o banalitate care nu se potriveÅŸte cu momentul. Dar acest lucru ne arată că Apostolii sunt fericiÅ£i (ÎnvăÅ£ătorule, bine este nouă să fim aici), deÅŸi sunt în acelaÅŸi timp cuprinÅŸi de frică (Mc.).

Petru, cu bunul său simÅ£ de om din popor, ar vrea să prindă clipa, să oprească timpul, să se instaleze (asta arată „colibele” pe care vrea să le ridice). Dar acest lucru nu este cu putinÅ£ă, căci focul iubirii dumnezeieÅŸti, manifestat prin lumina necreată, este o reînnoire permanentă: nimeni nu poate cuprinde focul, ci poate doar să‑l trăiască. Duhul nu poate fi închis.

În acel moment, se petrece ceva încă ÅŸi mai uimitor: Apostolii se găsesc acoperiÅ£i de un nor luminos: este o expresie antinomică pentru „întunericul necreat”, tenebra luminoasă despre care vorbeÅŸte Sf. Grigorie de Nyssa, firea cu neputinÅ£ă de cunoscut ÅŸi de pătruns a lui Dumnezeu, taina dumnezeiască⁹. Din acest nor, se aude glăsuirea acestui cuget părintesc: Acesta este Fiul meu prea iubit, întru Care am binevoit: pe Acesta să‑L ascultaÅ£i. Cugetul este al Tatălui ceresc, dar glasul nu este al Său, căci nimeni nu poate auzi glasul Tatălui, după cum nimeni nu‑L poate vedea. Glasul care exprimă cugetele Tatălui este Cuvântul lui Dumnezeu. Dar Fiul nu poate mărturisi pentru Sine ÎnsuÅŸi. Este probabil glasul unui serafim (ca ÅŸi la Teofanie).

Această revelaÅ£ie este aÅŸa de fulgerătoare, încât Apostolii sunt în acel moment aruncaÅ£i la pământ (ucenicii căzură cu faÅ£a la pământ ÅŸi fură cuprinÅŸi de o mare spaimă). Sunt zdrobiÅ£i pentru că Dumnezeu le îngăduie să pătrundă, preÅ£ de o clipă, în tainele dumnezeieÅŸti, limita posibilului pentru fiinÅ£ele create. Dincolo de această graniÅ£ă ar fi fost arÅŸi, pentru că s‑ar fi găsit la acelaÅŸi nivel cu Serafimii.

Este cea mai înaltă revelaÅ£ie care s‑a dat Apostolilor (ÅŸi de fapt numai triadei apostolice) ÅŸi, de asemenea, cea mai mare din întreaga Biblie ÅŸi din întreaga istorie a omenirii. La Teofanie, la PaÅŸti, la ÎnălÅ£are nu au „văzut” nimic. Aici văd pe Dumnezeu aÅŸa cum este. Åži sunt martori ai legăturilor personale dintre Tată ÅŸi Fiu, prin prezenÅ£a Duhului Sfânt în Ei. Este punctul ultim al revelaÅ£iei. Acest moment, această clipă este sublimă ÅŸi unică, pentru că aici găsim, strânÅŸi în jurul lui Hristos, Cerul ÅŸi Pământul, morÅ£ii ÅŸi viii, Vechiul ÅŸi Noul Legământ. Este un moment profetic ÅŸi eshatologic, care este foarte bine zugrăvit în icoană.

În clipa următoare, vedenia dispare. Iisus este singur, pentru că Moise ÅŸi Ilie ÅŸi‑au sfârÅŸit misiunea ÅŸi Åži‑a reluat aparenÅ£a de fiecare zi. Îi liniÅŸteÅŸte pe apostoli ÅŸi îi ridică. Dar le interzice să vorbească despre această întâmplare până la Învierea Sa, ceea ce îi nedumereÅŸte profund (se întrebau între ei ce înseamnă să învieze cineva din morÅ£i – Mc. 9, 10).

Putem să ne întrebăm pentru ce Domnul dăruieÅŸte celor trei ucenici această arătare. PărinÅ£ii au vorbit adesea despre aceasta. Hristos avea în curând să „Se suie la Ierusalim” unde avea să fie arestat, judecat, lovit, umilit ÅŸi în cele din urmă ucis. Voia neapărat să arate Apostolilor Săi, înaintea acestui spectacol înfricoÅŸător ÅŸi cu neputinÅ£ă de înÅ£eles, că este cu adevărat Dumnezeu. Dar Apostolii nu‑şi vor aduce aminte decât mai târziu, mai precis după Înviere.

Această sărbătoare ar trebui să fie cea mai mare din tot anul liturgic: este sărbătoarea plinirii planului dumnezeiesc, îndumnezeirea Omului ÅŸi transfigurarea cosmosului.

Părintele Noël TANAZACQ, Paris

Note:

1. Data de 6 august nu are legătură directă cu ciclul liturgic al mântuirii. Dacă ar fi fost aÅŸa, Schimbarea la FaÅ£ă ar fi trebuit sărbătorită imediat înaintea începutului Postului Mare. Ea corespunde probabil cu aniversarea sfinÅ£irii Bisericii de pe Muntele Tabor, după cum se întâmplă cu multe sărbători liturgice. A apărut mai întâi în Răsărit (în secolele IV‑V) ÅŸi mai târziu în Apus (în anumite biserici din Galia ÅŸi Spania înainte de reformele lui Carol cel Mare, în secolul al IX‑lea, în Sudul Italiei ÅŸi numai în secolul al XII‑lea la Roma, care nu a consacrat‑o decât în secolul al XV‑lea). A devenit deosebit de importantă în Biserica Armeană, unde este una dintre cele cinci mari sărbători ale anului ÅŸi este precedată de un post pregătitor. Dar faptul de a o sărbători în miezul verii corespunde cu conÅ£inutul ei, deoarece este perioada „roadelor”. De altfel, în Răsărit, la sfârÅŸitul liturghiei se binecuvintează ÅŸi se împart fructele.

2. La Sf. Luca: ca la opt zile după aceea. Hristos face pe Om să treacă de la 6 (care semnifică refuzul unirii cu Dumnezeu) la 8 (Învierea).

3. Muntele Tabor se găseÅŸte în apropiere de Nazaret, Cana ÅŸi Nain, la 19 km sud‑vest de Marea Galileii. Este înalt de 562 m, ceea ce este mult pentru Palestina.

4. Trei dintre primii patru întâi chemaÅ£i (mai era ÅŸi Andrei), toÅ£i trei pescari din Galileea.

5. Dogma luminii necreate a fost apărată ÅŸi explicitată de Sf. Grigorie Palama, în secolul al XIV‑lea, cu prilejul controversei cu niÅŸte călugări romano‑catolici din Calabria care pretindeau că lumina de pe Tabor era creată. Sf. Grigorie s‑a sprijinit pe PărinÅ£i ÅŸi mai ales pe Sf. Grigorie de Nyssa ÅŸi Sf. Maxim Mărturisitorul, ca ÅŸi pe întreaga tradiÅ£ie isihastă athonită. Se pomeneÅŸte biruinÅ£a sa în cea de‑a doua duminică din Post, ca pe un al doilea triumf al Ortodoxiei.

6. Firea omenească a lui Iisus Hristos a fost mereu transfigurată, îndumnezeită, încă din sânul Maicii Sale, Maria, dar prin abnegaÅ£ia Sa voită, prin kenoza Sa, El ascundea slava Sa pentru a Se putea îmbrăca cu Omul căzut, a muri pentru el ÅŸi a‑l mântui. Aici, în fond, El săvârÅŸeÅŸte o „minune” pentru Apostoli, o excepÅ£ie. După învierea Sa, a putut să Se arate aÅŸa cum este, ca Dumnezeu. Dar cum trupul slavei are ca proprietate libertatea, El nu trebuie să Se arate mereu în slavă. De altfel, Evanghelia ne spune că S‑a arătat în alt chip ucenicilor la Emaus (Mc. 16, 12), care, ca ÅŸi Maria Magdalena, nu L‑au recunoscut.

7. La sfârÅŸitul lunii noiembrie a anului 1831, la mai puÅ£in de un an după ce Sf. Serafim l‑a vindecat pe loc de o boală incurabilă, care îl făcea infirm.

8. Sf. Serafim îi spune lui Motovilov, în esenÅ£ă: dacă nu ai fi în această lumină [a Duhului Sfânt], nu m‑ai putea vedea astfel [transfigurat].

9. AnumiÅ£i PărinÅ£i (Sf. Ambrozie, Sf. Grigorie Palama) văd în norul luminos prezenÅ£a Duhului Sfânt.