Afost odată o cetate mică, locuită de oameni puÅ£ini, ÅŸi împotriva ei a pornit un rege vestit, care a împresurat‑o ÅŸi a ridicat de jur împrejur întărituri puternice. Într‑însa se afla un sărac înÅ£elept care a scăpat cetatea prin înÅ£elepciunea lui, ÅŸi nimeni nu‑şi mai aduce aminte de acest om sărman. Åži am zis: „Mai bună este înÅ£elepciunea decât puterea; dar înÅ£elepciunea celui sărac este urgisită ÅŸi cuvintele lui nu sunt luate în seamă”.

Ecclesiastul 9, 14‑16

Elementara deÅŸteptăciune e o îndatorire. Iar prostia este o ispită. NeÅŸtirea, îndobitocirea, trecerea oarbă prin viaÅ£ă ÅŸi printre lucruri, sau trecerea nepăsătoare, toate sunt de la diavol. Samarineanul n‑a fost numai bun, ci ÅŸi atent: a ÅŸtiut să vadă.

Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii

Calea spre cunoÅŸtinÅ£ă este nepătimirea ÅŸi smerenia fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul. 

Sfântul Isichie Sinaitul, Filocalia IV 

Maxim, un sfânt grec din secolul IV, aude într‑o zi citindu‑se în biserică pasajul din Epistola Sfântului Pavel în care Apostolul recomandă să ne rugăm neîncetat. Tânărul e atât de miÅŸcat încât se gândeÅŸte că n‑are nimic mai bun de făcut decât să urmeze acest sfat. Părăsind biserica, se duce în munÅ£ii din apropiere ÅŸi îÅŸi impune să se roage fără încetare.

Ca orice tânăr grec din acea vreme, abia ÅŸtia Tatăl nostru şi alte câteva rugăciuni. Începe aÅŸadar să le recite fără oprire. Se simte, pentru moment, foarte fericit. Este cu Dumnezeu, e încântat, totul pare minunat până când, treptat, soarele dispare la orizont, frigul ÅŸi noaptea nu întârzie a se lăsa ÅŸi, odată cu noaptea, o mulÅ£ime de zgomote neliniÅŸtitoare: plesnituri de ramuri care se rup sub labele unor fiare cu ochi scânteietori, lupte între animalele sălbatice, cele mai puternice ucigându‑le pe cele mai slabe. El se simte atunci cu adevărat singur, o biată făptură fără apărare, într‑o lume unde domneÅŸte pericolul, moartea, cruzimea; înÅ£elege că este pierdut dacă Dumnezeu nu‑i vine în ajutor. Părăsind Tatăl nostru ÅŸi Crezul, face precum Bartimeu, strigând: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, fie‑Ţi milă de mine!”. Strigă astfel toată noaptea, căci fiarele ÅŸi ochii scânteietori nu‑i dau răgaz să doarmă…

La mulÅ£i ani după aceea, întâlneÅŸte un pustnic foarte bătrân care‑l întreabă cum a învăÅ£at să se roage fără încetare. Maxim îi răspunde: „Cred că diavolul m‑a învăÅ£at“. Îi explică apoi cum s‑a obiÅŸnuit încetul cu încetul cu zgomotele ÅŸi pericolele din zi ÅŸi din noapte; cum ulterior s‑au abătut asupra lui ispitele cărnii, ispitele duhului, ale sensibilităÅ£ii ÅŸi, ceva mai târziu, atacuri ÅŸi mai violente din partea demonilor. Nu trecea o singură clipă, ziua sau noaptea, în care să nu aibă nevoie să cheme pe Dumnezeu, strigând: „Fie‑ţi milă, Doamne!”. Apoi, într‑o bună zi, după paisprezece ani de asemenea vieÅ£uire, Domnul i‑a apărut. În clipa aceea, liniÅŸtea, pacea, seninătatea s‑au sălăÅŸluit în el. Nu i‑a mai rămas nici o teamă, nici de întuneric, nici de tufiÅŸuri, nici de diavoli: „Domnul ajunsese stăpân pe situaÅ£ie“. „ÎnÅ£elesesem în sfârÅŸit, continuă Maxim, că atâta timp cât Domnul nu intervine, sunt în chip iremediabil neputincios. Astfel, chiar în clipe de seninătate, pace, bucurie, am continuat să spun: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, fie‑Ţi milă de mine!”. Ştia, de acum înainte, că nu există pacea inimii ÅŸi a sufletului, potolirea cărnii în îndreptarea voinÅ£ei, decât în milostivirea lui Dumnezeu.

Mitropolitul Antonie Bloom, Åžcoala rugăciunii

Vecerniile Mari care urmează după Liturghia Cincizecimii includ trei rugăciuni ale Sfântului Vasile. Cea de‑a treia se roagă pentru toÅ£i morÅ£ii de la facerea lumii până astăzi. O dată pe an, Biserica se roagă chiar ÅŸi pentru sinucigaÅŸi… Dragostea Bisericii nu are graniÅ£e: ea pune soarta răzvrătiÅ£ilor în mâinile Tatălui, iar aceste Mâini sunt Fiul ÅŸi Sfântul Duh. Tatăl a încredinÅ£at Fiului Omului toată Judecata ÅŸi aceasta este „judecata judecăÅ£ii”, adică Judecata răstignită. Tatăl este Iubirea Care răstigneÅŸte, Fiul este Iubirea răstignită, Sfântul Duh este puterea de neînvins a Crucii. Această putere respiră în suflarea ÅŸi prin efuziunile Paracletului, ale Celui ce „ne este aproape”, Care ne apără ÅŸi ne mângâie. 

Mângâietorul este bucuria lui Dumnezeu ÅŸi a omului, o Bucurie căreia Hristos ne cere să I ne încredinÅ£ăm: „Mă duc să vă gătesc loc [...] ÅŸi iarăÅŸi voi veni ÅŸi vă voi lua la Mine, ca să fiÅ£i ÅŸi voi unde sunt Eu” (Ioan 14, 2‑3). „Domnul… îndelung rabdă pentru voi, nevrând să piară cineva… ÅŸi cât de mult vi se cuvine vouă să umblaÅ£i întru viaÅ£ă sfântă ÅŸi întru cucernicie aÅŸteptând ÅŸi grăbind venirea Zilei Domnului” (2 Petru 3, 9‑11). Asta pentru că Ziua Domnului nu este doar scopul ÅŸi nici sfârÅŸitul istoriei, ci deplinătate a misterului divin. 

Paul Evdokimov, Iubirea nebună a lui Dumnezeu