Cred că mulți știu că Serghei Nikolaevici Bulgakov (1871-1944) a ajuns la Hristos trecând prin marxism. Mai puțin cunoscute sunt însă însemnările autobiografice ale renumitului teolog, publicate la Paris, în 1946. Alegerea și prezentarea, fie și pe scurt, a fragmentelor care ilustrează convertirea autorului și consecințele ei în plan duhovnicesc – povestirea „întâlnirilor” cu Madona Sixtină pictată de Rafael (1483-1520) și referirile critice pe care Bulgakov le-a făcut în legătură cu grava rătăcire a picturii religioase din Occident – dorim să fie prilej de meditație.

În 1898, când încă era marxist, Bulgakov vizitează Muzeul de Artă din Dresda. Întâlnirea cu una din Madonele lui Rafael îl impresionează până la lacrimi:

„Acolo, ochii Împărătesei Cerurilor (…) m-au privit. Era în acei ochi o infinită forță de puritate și de jertfire voluntară. Vedeam în ei presimțirea suferinței și acceptarea ei de bunăvoie. Aceeași menire spre sacrificiu se citea și în ochii Pruncului, plini de o înțelepciune care nu mai era aceea a copilăriei...

Îmi pierdusem parcă simțirile. Din ochi îmi curgeau pe obraji, laolaltă, lacrimi dulci și amare care topiră inima mea înghețată. Era ca și cum un nod vital se deschisese pe neașteptate. Nu era o tulburare estetică. Era o adevarată întâlnire, o nouă cunoaștere, era o minune. Am numit această stare o rugaciune”.

După 20 de ani, în 1918, în chiar timpul Revoluției bolșevice, Bulgakov se convertește. În scurt timp este hirotonit preot ortodox, eveniment care a fost, la fel ca hirotonia prietenului său, Pavel Florensky, o provocare adresată intelectualilor din acea vreme. Expulzat din Rusia, în 1923, are ocazia să viziteze din nou Muzeul din Dresda. Ceea ce s-a și întâmplat. Numai că, de data aceasta, reîntâlnirea cu Madona Sixtină îl dezamăgește. Celebra reprezentare picturală a Maicii Domnului, în fața căreia stătea și pe care în primele clipe nici nu a recunoscut-o!, nu-i mai provocase acea stare de rugăciune.

„Prima mea impresie a fost că mă înșelasem, că aceasta nu era Madona Sixtină. Dar, în cele din urmă, am recunoscut-o și m-am convins că era într-adevăr ea; dar, în realitate, nu era ea, sau mai degrabă eu nu mai eram același... Inima mea rămase insensibilă: să se fi răcit între timp? Nu. Nu era asta. Nu fusese o întâlnire; nu am întâlnit ceea ce am așteptat. Åži de ce să tac și să nu spun adevărul: nu am văzut-o pe Maica Domnului”.

Citind aceste rânduri mulți dintre noi am putea zice că am avut parte de-o experiență asemănătoare cu cea a lui Bulgakov. Åži lipsa noastră de discernământ în ceea ce privește pictura eclesială, ca și cea a „vizitatorului marxist” – manifestată cândva prin confuzia pe care o făceam între icoană și tabloul religios – era, de fapt, de ce să nu recunoaștem, dovada unei credințe cam șubrede. Insensibilitatea față de icoană se datora, așadar, insensibilității față de Biserică.

Dar am văzut cu toții că pe măsura apropierii noastre de Hristos, adevăratele icoane au început să ia locul fotogenicelor picturi religioase. Mai devreme sau mai târziu acest lucru tot s-a întâmplat. Åži-apoi, asemenea lui Bulgakov, nici noi nu ne-am mai putut ruga în fața produselor curentului realist. De ce? Pentru că „Duhul înnoirii dăruiește credinciosului ochi și urechi noi”, ne spune Sfântul Simeon Noul Teolog. Acesta este motivul pentru care, de-aici încolo, nu mai privești cele fizice ca un om trupesc, ci, depășind omul, contempli cele văzute în chip duhovnicesc (cf. Sfântul Simeon Noul Teolog, Cateheze II, Paris, 1964, Cateheza XV, pp. 213-215).

Pr. Ioan Gînscă