În icoană, spre deosebire de tabloul religios, evenimentele mântuirii nu sunt interpretate în mod istoric. Istoria este aici tâlcuită într-un mod aparte. Un zugrav autentic nu creează viziuni romantice sau iluzii privitoare la un anume timp și loc. Icoana nu stimulează sau provoacă emoția unor amintiri ale unor timpuri, întâmplări sau civilizații de mult trecute (Arhimandritul Vasilios Gondikakis).

Ca să înțelegem mai bine aceste lucruri, să privim imaginea pe care o reproducem pe această pagină. Este vorba despre Nașterea Domnului zugrăvită pe peretele dinspre sud al bisericii Mănăstirii Moldovița, în mijlocul numeroaselor chipuri și evenimente împresurate și parcă tivite cu superbi lujeri înfloriți ai Arborelui lui Iesei.

Oricât de sumară, sau mai bine zis de puțin descriptivă ar fi reprezentarea acestui Praznic (situație întâlnită și în fresca aleasă de noi), nelipsite din motivele vizuale ale nici unei alcătuiri iconice care îl ilustrează sunt peștera, asinul și boul, pe care nici unul dintre evangheliști nu le menționează. Matei relatează în capitolul I visul lui Iosif și în capitolul II afirmă la început „Iar dacă S-a născut Iisus în Betleemul Iudeii”, și, mai apoi, că magii au intrat „într-o casă” spre a se închina Pruncului (Matei 2, 11). Marcu își începe Evanghelia cu propovăduirea Sfântului Ioan Botezătorul și cu botezul lui Hristos, iar Luca mărturisește că Maria și-a culcat Fiul într-o iesle, „căci nu mai era loc de găzduire pentru ei” (Luca 2, 7). Ioan nu face nici o referire la evenimentul întrupării. Așadar, Sfintele Evanghelii nu prea au oferit elementele necesare unei elaborări picturale.

Care ar fi atunci semnificația teologică a prezenței celor două animale pe care iconarul se încăpățânează să le zugrăvească în fiecare icoană a Nașterii Domnului? Åži într-o oarecare criză de spațiu, pricinuită de numeroasa asistență care înconjoară Pruncul, iconarul tot le pictează, chiar dacă în multe cazuri acestea sunt nefirești de mici.

Unii au spus în felul următor: Într-adevăr, Sfinții Evangheliști nu pomenesc în scrierile lor despre ele. Însă Iosif, pentru a putea călători, avea nevoie de un asin; boul indica prezența și a altor dobitoace, a căror hrană era o iesle plină cu fân. Deci logica este cea care acoperă golul povestirii. Cam așa s-ar explica, potrivit acestei opinii, prezența acestor animale în compoziția pe care o analizăm. Lansarea și susținerea unei astfel de tâlcuiri, simple, pare să fie la prima vedere rezonabilă. Numai că ea nu oferă lămuriri în ceea ce privește insistența iconarilor de pretutindeni pentru ca locul viețuitoarelor domestice să fie chiar în penumbra tainică a peșterii, în imediata apropiere a Pruncului divino-uman.

Totuși, înțelesul icoanei credem că trebuie căutat dincolo de nivelul literal al faptelor. Să ne amintim împreună un text al Profetului Isaia, care spune: „Boul își cunoaște stăpânul și asinul ieslea domnului său, dar Israel nu Mă cunoaște; poporul Meu nu Mă pricepe” (Isaia 1, 3). Cine au fost, ne putem întreba, cei care L-au cunoscut pe Domnul și I-au urmat Lui? Comunitatea creștinilor proveniți din iudei și comunitatea creștinilor proveniți din păgâni, vom răspunde. Să privim acum cu atenție această icoană sau oricare alta în care este înfățișată Nașterea Domnului, și să observăm că peste tot, cele mai apropiate de „Cel neapropiat” sunt zugrăvite cele două vietăți domestice, ce parcă ar fi aplecate, cu evlavie, asupra unui izvor ca să-și astâmpere în liniște setea.

Încet, încet începem să înțelegem viziunea zugravului anonim care se lasă de-acum mai ușor descifrată. Strategia punerii în pagină și totodată insistența iconarului par în acest moment să se justifice, iar corespondența simbolică dintre cele două animale și cele două comunități sau popoare creștine, pe cât de neașteptată ne pare, pe atât credem că este de convingătoare. Stăruind asupra acestor înțelesuri, ieslea întrupării ni se arată acum ca altar al lumii, din care „Pâinea vieții celei veșnice” se oferă ca hrană popoarelor pământului.

Prin urmare, Părintele Vasilios avea dreptate atunci când ne spunea că în icoană, spre deosebire de un tablou, istoria este interpretată într-un mod aparte. Asemeni imnografului, zugravul de icoane contemplă evenimentele din istoria mântuirii cu inteligența și cumințenia unei priviri călăuzite de Sfântul Duh și le prezintă într-o lumină ce transcende și transfigurează simpla narațiune descriptivă.

Pr. Ioan Gînscă