După perioada persecu­țiilor, în secolul al IV-lea creștinismul de­vine religie permisă (în 313, edictul de la Milano), iar mai apoi religie oficială (anul 380), însă în sânul societății romane conti­nuă să coexiste o lume creștină și o lume pă­gână, o bună parte a elitelor romane fiind ostile noii religii. în partea occidentală a im­periului, în ciuda slăbirii politice, mai mul­te centre de transmitere a culturii clasice greco-latine reușesc să supraviețuiască, iar altele noi apar pe parcurs: în Italia amin­tim, afară de Roma: Milano, Achileia, Ravena. În aceste școli se formează o serie de perso­nalități intelectuale și spirituale care, convertindu-se la creștinism, vor contribui de­cisiv la formarea unei culturi literare, istorice și teologice creștine de limbă latină, precum Sfântul Ambrozie din Milano sau Fericitul Augustin din Hipona. În Galia (te­ritoriul actual al Franței), un astfel de cen­tru se formează la Bordeaux (Burdigalium), în jurul unui strălucit învățat pe nume Auxoniu, unde se întâlnesc două personali­tăți ale vremii: Paulin și Sulpiciu Sever.

ÅžCOALA DE LA BORDEAUX ÅžI ÎNVÄ‚Å¢ATUL AUXONIU

Scriitor, poet, excelent cunoscător al cul­turii clasice, Decimus Magnus Auxonius pre­dă timp de treizeci de ani gramatica și reto­rica la generații de tineri adunați la Bordeaux în jurul maestrului. Admirat de toți pentru cultura lui profană, ajuns în culmea gloriei, însuși împăratul Valentinian al II-lea îl chea­mă la curte ca dascăl al tânărului Grațian, viitorul împărat. La un moment dat însă, pe neașteptate, marele profesor se convertește la creștinism, surprinzându-și admiratorii păgâni. Este un pas hotărâtor, care creea­ză un precedent pentru alți oameni de cul­tură ai Galiei (fără a uita exemplul contem­poran al lui Ilarie din Poitiers, mare episcop și teolog ortodox, care în frumoase pagini evocă propriul său parcurs spre convertire). Față de radicalitatea cu care se vor conver­ti anumiți elevi ai săi, Auxoniu este însă un moderat, atașat studiilor sale, și continuă să exercite activitatea de profesor. O altă cale va fi hărăzită elevului său preferat, po­etul Paulin.

PAULIN DIN BORDEAUX SAU SFÂNTUL PAULIN DIN NOLA (353-431)

Paulin, cunoscut creștinătății apusene ca Sfântul Paulin din Nola (sărbătorit la 22 iunie), provine din sânul unei mari familii aristocratice romane din Bordeaux. Înzestrat cu un talent poetic ieșit din comun, el își atrage admirația maestrului său Auxoniu. Datorită înaltei sale poziții sociale, el este destinat la început unei strălucite cariere politice (așa-zisul cursus honorum al elitelor romane) și în scurt timp devine senator, consul, culminând cu înalta funcție de gu­vernator al Campaniei, în Italia, unde fami­lia sa poseda vaste domenii. Însă căsătoria cu o creștină din Spania, Terasia, foarte cre­dincioasă, și întâlnirea cu mari personali­tăți creștine ale vremii încep să-i schimbe viața. Determinantă în calea convertirii lui apare și întâlnirea cu marele episcop de la Milano (Mediolanum), Sfântul Ambrozie - la fel cum mărturisește un alt mare conver­tit al vremii, Augustin, care evocă fericita influență exercitată de personalitatea spiri­tuală a lui Ambrozie. La aceasta se adaugăo  serie de evenimente dureroase: moartea copilului, orbirea parțială (vindecată cu aju­torul Sfântului Martin din Tours). După o vreme de căutare interioară, susținut fiind în mod neobosit de soția sa, Terasia - căre­ia îi va dedica frumosul poem Ad coniugem - el ajunge să primească botezul, în jurul anului 390, de la episcopul Delfin din Bordeaux. Din acest moment cei doi soți aleg îm­preună calea renunțării la avere și a castității. Spre indignarea aristocrației din Bordeaux, în scurt timp întinsele proprietăți primite ca moștenire sunt lichidate. Surprins de radicalitatea gestului, însuși profesorul Auxoniu încearcă să-l tempereze, temându-se că elevul său cel mai strălucit ar putea abandona studiile și scrierea. Însă cei doi sunt ho­tărâți să-și schimbe viața și pleacă în Spania, la Barcelona, unde Paulin va deveni pre­ot, iar apoi la Nola, în Campania (Italia). Aici, fostul guvernator se întoarce în haine noi. Pe unul din fostele domenii, fondează o comunitate fraternă în jurul cultului Sfântului Felix, mare martir și patron al orașului Nola. Este vorba de o comunitate spirituală, nu de monahi, ci de familii creștine, unele cu copii, care experimentează împreună un nou mod de viață.

Într-o vreme în care cultul sfinților era încă la început, Paulin va compune în cinstea Sfântului Felix celebre imne și cântări, de o mare frumusețe poetică, rămase în patri­moniul spiritual al Italiei, la fel ca și imnele compuse de Sfântul Ambrozie din Milano și celebrele versuri ale Papei Damasus, cel care a îngrijit mormintele martirilor romani, împodobindu-le cu elogii poetice înscrise în piatră. Puțin câte puțin, abilitatea poetică a lui Paulin, formată la școala clasică, dă naștere unei noi creații, care contribuie la ma­rele secol al poeziei creștine de limbă latină - fără a-l uita pe contemporanul său Prudențiu, un apogeu al liricii latine, care se convertește și se retrage și el, spre sfârșitul vieții. De la Paulin s-au păstrat și numeroase scrisori, o adevărată literatură epistolară, rod al unei intense corespondențe cu mari personalități creștine ale vremii, cu care cultivă o frumoasă prietenie: sunt cunoscute prin bogăția conținutului cele destinate lui Augustin și lui Sulpiciu Sever. După moartea soției (409), Paulin este rugat să asume funcția de episcop de Nola, chemare pe care o va împlini cu sfințenie, până la trecerea la cele veș­nice (431).

SULPICIU SEVER, ISTORIC ÅžI HAGIOGRAF AL SFÂNTULUI MARTIN DIN TOURS

Rămas celebru ca autor al „Vieții Sfântului Martin” (Vita Sancti Martini), Sulpiciu Sever creează un model pentru hagiografia de limbă latină, comparabil cu importanța pe care a avut-o în același timp, în Orient, „Viața Sfântului Antonie”, fondatorul mona­hismului egiptean, scrisă în greacă de către Sfântul Atanasie, episcop al Alexandriei (se­colul IV). Pe lângă aceasta, Sulpiciu este și autorul unei lucrări istorice, Chronica.

Înainte de convertirea la creștinism, Sulpiciu îl întâlnește pe Paulin la Bordeaux, cei doi trăind o prietenie împletită cu o sinceră admirație reciprocă. Primul îl admiră pe Paulin pentru virtuțile sale literare fără egal în Galia vremii, iar Paulin recunoaște ta­lentul oratoric al lui Sulpiciu, care-l va destina unei cariere avocățești. După terminarea studiilor, Sulpiciu devine un avocat de succes și se căsătorește. In cazul său, cea care e destinată a avea un rol determinant în convertirea sa nu este soția, ci mama soției, soa­cra Basula, o femeie deosebit de credincioasă. Ea îi descoperă lui Sulpiciu puterea spi­rituală și viața sfântă a lui Martin din Tours, acesta decizându-se în final să-l întâlneas­că. Puțin după această întâlnire, Sulpiciu se convertește, întărit fiind și de exemplulprietenului său Paulin, care deja făcuse pasul decisiv și se botezase. După exemplul acestuia, dorește să-și împartă averea, să păstreze doar o casă la Primuliacum, des­tinată a fi transformată în mănăstire. Corespondenta cu Paulin din această vreme de răscruce ilustrează conflictul iscat în familie, mai ales cu tatăl său (soția sa mu­rise), care judecă scandaloasă această „ne­bunie”. Paulin îl încurajează să nu cedeze tatălui, întărindu-l în alegerea sa de a-l „prefera pe Tatăl ceresc” și bogăția vieții întru Hristos.

Desigur, se poate spune că retragerea lui Sulpiciu nu este radicală, totală, nu se compară cu transformarea totală trăită de Sfântul Martin, soldat roman devenit mo­nah, care și-a dat până și haina de pe el, nerușinându-se a rămâne gol în fața oa­menilor. Sulpiciu este un nobil roman ta­lentat și învățat care a simțit la un moment dat chemarea de a deveni creștin. Recunoscând în Sfântul Martin măsura desăvârșită a trăirii lui Hristos, el își asu­mă mai degrabă vocația de a da mărturie despre sfințenia lui Martin și minunile sale. Însă retragerea lui Sulpiciu nu se poate nici reduce la anticul model de viață elevată al elitei romane - aceea a intelec­tualului care se retrage din viața activă pentru a se dedica filosofiei într-o vilă de­parte de lume (așa-numitul otium, după exemplul lui Cicero). Marea „familie” din jurul lui Sulpiciu (incluzând femei, precum pioasa sa soacră) era și o comunitate de credință și de rugăciune, un experiment viu și entuziast al unei vieți spirituale înainte de nașterea în Galia a monahismu­lui organizat după reguli (abia în secolul al V-lea, cu Sfântul Ioan Casian de la Marsilia și Sfântul Onorat de la Lerins). Abandonând cariera și onorurile, acești creștini porneau o nouă viață, cu sinceradorință de a-I sluji lui Hristos prin talentul ce le era propriu și prin știința dobândită în timpul lungilor ani de studii.

Bibliografie:

1. Jacques Fontaine, La litterature latine chreti- enne, P.U.F., 1970

2. Elena Giannarelli, „Gallia cristiana e cultu­ra latina”, prefață la Sulpicio Severo, Vita di Martino, ed. Paoline, 1995

3. Dennis E. Trout, Paulinus of Nola: Life, Letters and Poems, University of California Press, 1999

Ioana Georgescu-Tănase, Roma