Sărăcia Domnului. „Numai Dumnezeu săracu’ ne mai poate ajuta, numai El sărăcuÅ£u’ ne mai poate ierta..”. Revin mereu la acest gând spus de mama Floare ÅŸi-i caut temeiul în rostirea lui Hans Urs von Balthazar despre iubirea săracă a lui Dumnezeu.

 Poate să fie Dumnezeu sărac? mă în­treb. Poate, îmi răspund. Argumentul nos­tru nu stă numai în NaÅŸterea din ieslea Betleemului ci, mai mult decât oriunde, în Patimile ÅŸi Crucificarea de pe Golgota. Aici s-a dovedit mai cu putere, mai în forÅ£ă chi­ar, sărăcia Lui. Ce este chenoza, golirea de sine, de dumnezeire, dacă nu o sărăcire de bunăvoie de puterea ÅŸi slava pe care Fiul lui Dumnezeu a „avut-o mai înainte de a fi lumea”? Ce sunt cuvintele rostite pe Cruce dacă nu o implorare abisal umană între Tată ÅŸi Om? Cum pot să înÅ£eleg faptul că trupul mort al lui Hristos a fost aÅŸezat în­tr-un mormânt de împrumut, dacă nu ca pe o supremă sărăcie? Cum pot înÅ£elege gestul lui Simon din Cirene, tatăl lui Alexandru ÅŸi al lui Ruf, dar al lui Iosif din Arimateea, dacă nu un gest de milă a om­ului faÅ£ă de Dumnezeu? A iubirii sărace a omului faÅ£ă de iubirea bogată în sărăcia smerită a lui Dumnezeu?

Pe Cruce, Hristos a devenit sărac de dumnezeire. Prin această sărăcire El s-a îmbogăÅ£it în umanitatea Lui, în calitatea Lui de Dumnezeu întrupat. Iubirea Lui bogată pentru om porneÅŸte din chiar această calitate de Om sărac, Om al durerilor... ,, nu avea nici chip, nici frumuseÅ£e, ca să ne uităm la El, ÅŸi nici o înfăÅ£iÅŸare, ca să ne fie drag. DispreÅ£uit era, ÅŸi cel din urmă dintre oameni; om al durerilor ÅŸi cunoscător al suferinÅ£ei, Unul înaintea căruia să-Å£i aco­peri faÅ£a; dispreÅ£uit ÅŸi nebăgat în seamă” (Isaia 53, 2-3).

Drumul Crucii. Scuipat, huiduit, pălmuit, biciuit, ca un „miel spre junghiere”, Hristos e în drum spre Golgota. Iuda l-a vândut, Petru s-a lepădat de El, ceilalÅ£i ucenici sunt fugiÅ£i ÅŸi ascunÅŸi „de frica iudeilor”. Numai femeile, dând dovadă de curaj ÅŸi bărbăÅ£ie, îÅŸi urmează învăÅ£ătorul către moarte. Fără teamă, biruind ÅŸi uimind lumea peste vea­curi. În vacarmul acesta, în care bărbaÅ£ii-soldaÅ£i îl biciuiesc pe Hristos, apostolii ÅŸi ucenicii sunt foarte departe de Golgota (doi vor fi în curând, înspăimântaÅ£i, în drum spre Emaus), fe­meile sunt alături de El. Maria, mama Lui, Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov cel Mic ÅŸi a lui Iosi, Salomeea ÅŸi „multe altele care se suiseră cu El la Ierusalim” (Marcu 15, 41), „femeile care îl însoÅ£iseră din Galileea” (Luca 23, 49).

Femeile (în primul rând) sunt cele care îÅŸi bat pieptul, cele care plâng, femeile sunt cele care au stat lângă Cruce ÅŸi au privit când L-au pus în mormânt. Tot ele vor veni dis-de-dimineaÅ£ă ca să ungă trupul Lui cu miresme ÅŸi vor avea parte de dovada învierii: mormântul gol. În plină par­cimonie a patriarhatului, în­tre aceste femei îÅŸi fac simÅ£ită prezenÅ£a ÅŸi cinci bărbaÅ£i: Ioan, Apostolul ÅŸi Evanghelistul, tâlharul de pe cruce, Simon din Cirene, Iosif din Arimateea ÅŸi — mai în fi­nal — un fariseu, care a stat o noapte întreagă la taifas cu Hristos despre „naÅŸterea din nou”: Nicodim. Cam puÅ£ini pentru un Hristos Care s-a întrupat în chip de bărbat ÅŸi Care a avut doisprezece ap­ostoli bărbaÅ£i! 

Pr. Ioan Pintea, Însemnările unui preot de tară

Rugăciunea lui Hristos din Grădina GheÅ£imani e cea mai nobilă dintre toate rugăciunile prin tăria ÅŸi puterea ei de a ispăÅŸi păcatele lumii. Hristos a in­clus întregul neam omenesc în această rugăciune, de la Adam cel dintâi, până la cel din urmă om ce se va naÅŸte din femeie. Ne lipseÅŸte cunoaÅŸterea existenÅ£ială a unei atare iubiri ÅŸi astfel sensul este permanent ascuns pentru noi. Biruitoare în veÅŸnicie, dragostea lui Hristos implică în planul pământesc o suferinÅ£ă extremă. Nimeni nu a cunoscut vreodată o asemenea suferinÅ£ă ca cea îndurată de Hristos. S-a pogorât până la iad, în cel mai chinuitor iad dintre toate, în iadul iubirii...

DeÅŸi accentul nu stă pe suferinÅ£a fizică a lui Hristos răstignit pe cruce, durerea trupească face ca agonia din Ghetsimani să fie totală în orice privinÅ£ă. 

Orice om, căruia Dumnezeu i-a acordat rarul ÅŸi înfricoÅŸătorul privilegiu de a cunoaÅŸte— fie ÅŸi într-o măsură cât de redusă — agonia rugăciunii lui Hristos din Grădina Ghetsimani, va da încetul cu încetul ÅŸi chinuitor peste o conÅŸtiinÅ£ă convingătoare a învierii propriu­lui său suflet ÅŸi peste o simÅ£ire a biruinÅ£ei de netăgăduit ÅŸi definitive a lui Hristos. El va cunoaÅŸte că ,,Hristos, odată înviat din morÅ£i, nu mai moare; asupră-I moartea nu mai are stăpânire” (Romani 6, 9). Åži înlăuntru, duhul său îi va ÅŸopti: „Domnul meu ÅŸi Dumnezeul meu. Prin harul iubirii Tale care covârÅŸeÅŸte toată mintea, am trecut ÅŸi eu, Hristoase, de la moarte la viaÅ£ă”. 

Arhim. Sofronie, Rugăciunea - experienÅ£a vieÅ£ii veÅŸnice

A mântui, a salva — adică a face pe cineva teafăr, a-l face sănătos (sfânt) —, înseamnă a-l elibera de sub jugul morÅ£ii ÅŸi al iadului, de această „viaÅ£ă moartă” pe care o confundăm atât de adesea cu viaÅ£a, de uciderea celuilalt ÅŸi de sinucidere ÅŸi — fără îndoială — de asasinarea lui Dumnezeu. Omul este creat din nimic ÅŸi dacă se lasă stăpânit de teamă ÅŸi de fuga de ea, disperată sau paroxistică, el se refugiază în iluzie, în vise, sau într-o luciditate fără ieÅŸire, care dă la iveală iubirea rănită.

Hristos „coboară” în iad ÅŸi în moarte, în văgăunile întunecate unde se chinuieÅŸte omenirea, pentru a-l smulge întunericului pe fiecare în parte ÅŸi omenirea întreagă. Hristos face din toate rănile noastre sufleteÅŸti, pe care le identifică propriilor Sale răni, tot atâtea izvoare de lumină — „lumina vieÅ£ii”, lumina Sfântului Duh. La Cana, Hristos transformă în vin toate energiile noastre pe care le aprinde cu focul Duhului. El dăruieÅŸte pământul celor vii, acelora care nu îÅŸi îngroapă „talanÅ£ii”, ci îi înmulÅ£esc. Mântuirea nu este numai salvatoare ci ÅŸi însufleÅ£itoare, dătătoare de viaÅ£ă.

Olivier Clement, Comentariu la rugăciunea „împărate ceresc”