Adaugat la: 1 Martie 2011 Ora: 15:14

RATAREA IERTĂRII

RATAREA IERTĂRII

   Probabil că în noaptea în care Iisus a fost arestat, nici unul din ucenicii Lui nu mai credea în El. Prinderea Sa, umilinţa şi bătaia suferite în faţa lui Caiafa au lăsat o im­presie mai puternică decât toate minunile şi vindecările pe care El le săvârşise. Însuşi Petru — care în numele apostolilor recunoscuse că Iisus era „Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu” (Mt. 16, 16) şi care promisese că-şi va da viaţa ca să-L apere — s-a lepădat de El, spunând de trei ori că nu-L cunoaşte. Dar gândul că îşi lăsase Prietenul la greu nu-i dădea pace, căci „ieşind afară, Petru a plâns cu amar” (Lc. 22, 62). Cine ştie ce zbucium a fost în sufletul lui? Cât de vinovat s-a simţit? I-a venit oare să se ascundă, să dispară de pe faţa pământului, aşa cum a făcut Iuda? Evangheliile nu ne spun. Ştim însă că nu a fugit, ci a rămas împreună cu ceilalţi ucenici ai lui Iisus. Câteva zile mai târziu, Hristos Cel Înviat li S-a arătat ca să le dăruiască pacea şi iertarea. Pe Petru l-a întrebat, tot de trei ori: „Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti?” (In. 21, 16). După ce primele două ori a răs­puns „Da Doamne, Tu ştii că Te iubesc”, a treia oară Petru s-a întristat: Hristos nu pă­rea a-l crede din moment ce continua să îl bată la cap cu aceeaşi întrebare. Dar nici nu s-a dezvinovăţit, nici nu şi-a pierdut cumpătul, ci a spus încă o dată „Doamne, Tu ştii toate, Tu ştii că Te iubesc” (In. 21, 17). Şi a primit iertarea.

   Mă gândesc uneori ce-aş fi făcut eu dacă aş fi fost în locul Sfântului Petru. Poate că prima dată aş fi răspuns ca şi el. Cred însă că a doua oară aş fi început să mă scuz şi i-aş fi spus „Da, Doamne, am spus că nu te cunosc. Dar ce era să fac? Era viaţa mea în joc. Mi-a fost frică”. Iar dacă Hristos m-ar fi întrebat şi a treia oară, probabil m-aş fi enervat: „Doamne, eu sunt doar un om. De unde să-mi dau eu seama ce urma să se în­tâmple? Pune-Te în locul meu: ai mai fi crezut Tu într-un arestat, într-un condamnat? Şi recunoaşte Doamne că şi Tu m-ai lăsat baltă. De ce n-ai dat şi Tu un semn, un gest, un cuvânt, să mă fi asigurat cumva că lucrurile sunt sub control?”. Mi-aş fi scuzat com­portamentul şi-aş fi aruncat responsabilitatea pe umerii Săi. Aş fi ratat iertarea. Cum se întâmplă, din păcate, atât de des între oameni. La fel cum a făcut şi omul în Rai.

   După ce au gustat din fructul care, spe­rau ei, le va da înţelepciunea, Adam şi Eva s-au ascuns unul de altul şi de Dumnezeu. Insă Dumnezeu a venit să-i caute. Ca un părinte bun şi grijuliu faţă de copiii săi, a încercat să afle de la ei ce s-a întâmplat, să-i ajute să spună adevărul, pentru ca, odată ce şi-au recunoscut fapta, să-i poa­tă ierta. Insă, din păcate, omul n-a fost în stare să-şi asume responsabilitatea pen­tru ce a făcut. Adam a dat vina pe Eva, iar Eva pe şarpe. Iar cum pe Eva i-o dăduse chiar Dumnezeu lui Adam şi, în mintea lor, pe şarpe tot Dumnezeu îl făcuse, iată că, până la urmă, cel vinovat e... Dumnezeu(1). „Să fi zis Adam: «Am mâncat Doamne, iartă-mă! Şi femeia pe care mi-ai dat-o să fie cu mine, din pricina mea şi ea a păcătu­it(2).» Şi-ar fi asumat şi păcatul lui şi-al Evei(3); n-ar fi pierdut Raiul.”(4)

   Dar, ne-am putea întreba, ce ar fi fost aşa greu pentru Dumnezeu să treacă pes­te asta? Să-i spună omului „Ei, ai greşit, te iert, hai s-o luăm de la capăt”. Insă omul, prin atitudinea lui, a arătat că nu era în stare să primească această iertare. Scuzându-se şi dând vina pe Dumnezeu, omul a infectat relaţia pe care o avea cu El, în aşa fel încât ea nu mai putea creşte în profunzime. Şi, pentru ca omul să nu trăiască pe veci în starea aceasta, a fost îmbrăcat în moarte (5)şi trimis să lucreze pământul din care era făcut. Citind Cartea Facerii am putea avea impresia că Dumnezeu l-a alungat pe om din Rai cu foarte mare uşurinţă. Dar, privind la în­truparea lui Hristos şi la tot ce a făcut El pentru noi, eu cred că despărţirea de om L-a durut (6)mult pe Dumnezeu. Atât de mult, încât mai târziu s-a făcut El Însuşi om tocmai ca să anuleze această despăr­ţire. Insă ca să intuiască cât dor Ii era lui Dumnezeu de el, omul avea nevoie ca mai întâi să se vadă aşa cum e, să-şi descope­re adevărata identitate. Întocmai ca şi fiulrisipitor, care numai după ce a suferit de foame departe de casă a înţeles că, de fapt, locul lui era lângă tatăl său.

   Această baie de smerenie (7)— care nu este altceva decât o confruntare cu realitatea —, ne-o propune Biserica şi nouă în Postul Mare (8). Când postim şi vedem cât de slăbiţi suntem, ne dăm seama că, oricât de „mari şi tari” ne-am crede, după o zi fără mânca­re nu prea suntem în stare nici să dăm cu târnăcopul, nici să curăţim casa, nici să alăptăm copiii, nici să fim atenţi la ce citim sau la vreo altă muncă intelectuală. Dar, paradoxal, odată ce am înţeles cât de fra­gili suntem, ceva extraordinar se întâmplă. Părinţii asceţi spun că se coboară peste noi harul lui Dumnezeu. Fiecare din noi se re­cunoaşte în Adam şi Eva, fiecare din noi se vede fiu risipitor. Dar începem să intuim şi care era menirea noastră iniţială: „eu sunt ceea ce m-a făcut Dumnezeu să fiu, atât. Nu mai mult, dar nici mai puţin. Şi în «nici mai puţin» tot smerenie este, pentru că asta-i realitatea. Dacă Dumnezeu m-a făcut «chipul slavei celei negrăite», păi fraţi şi surori, să aşteptăm noi moartea noastră pentru ca altul să ne cânte «chipul slavei Tale celei negrăite sunt, măcar că port ranele păcatelor»?”(9).

   Vreau să cred că atunci când, ca şi psalmistul, înţelegem că într-adevăr am fost fă­cuţi „o clipă mai prejos de îngeri” şi că am fost încununaţi cu „slavă şi cu cinste” (Ps. 8, 5), devenim conştienţi şi de motivul pentru care pierdem această stare. Nu putem aş­tepta să devenim din nou prieteni ai Domnului, ca Petru, în acelaşi timp în care continuăm să ne comportăm ca Adam. Şi atunci, tot ca psalmistul, îndrăznim să spu­nem: „Doamne, [...] să nu abaţi inima mea spre cuvinte de vicleşug, ca să-mi dezvino­văţesc păcatele mele” (Ps. 140, 4). Şi cred că lăsând la o parte scuzele şi justificările în­cepem cu adevărat să ne eliberăm şi nici nu mai rămânem blocaţi în păreri de rău sausentimente de vinovăţie. Ne angajăm pe dru­mul descoperirii a cine suntem, nădăjduind că de data aceasta nu vom mai rata ierta­rea. Şi că la capătul acestui drum vom fi în stare să auzim cuvintele pe care Hristos vrea să le adreseze fiecărui om: „intră întru bu­curia Domnului tău” (Mt. 25, 21).

 Bogdan Grecu, Belfast

 

NOTE:

1.Femeia îi fusese dată lui Adam în dar, pen­tru a-i fi „pe potriva lui” (Fc. 2, 18). Omul re­cunoaşte acest lucru, însă, într-un mod per­vers, consideră darul lui Dumnezeu drept pricina greşelii.

2.In limbajul biblic, „a păcătui” înseamnă „a rata ţinta”. Ţinta omului în acest caz a fost cunoaşterea a ceea ce e bine şi a ceea ce e rău; într-un cuvânt, înţelepciunea. Pe care ar fi dobândit-o dacă ar fi conlucrat cu Dum­nezeu. Insă el a vrut să o „ia pe scurtătură”, să o obţină în mod magic, fără Dumnezeu. In aceasta a constat păcatul.

3.Adam era cu Eva în momentul conversatiei cu şarpele (Fc. 3, 7) şi ar fi putut interveni, mai ales că lui - pe când Eva nu era prezen­tă - îi dăduse Dumnezeu libertatea să mă­nânce din toţi pomii, afară de cel al cunoş­tinţei binelui şi răului.

4.Părintele Rafail Noica, în conferinţa „Ce este omul?”, Alba Iulia, noiembrie 2006.

5.După spusele Sfântului Grigorie de Nyssa în „Marele cuvânt catehetic sau Despre învă­ţământul religios”, capitolul 8.

6.Exprimând în termeni omeneşti realităţi ce ţin de Dumnezeu şi pe care le putem doar in­tui.

7.Smerenia înţeleasă nu „ca un fel corect de-a fi sau de-a afişa” (pr. Rafail Noica, idem 4), ci ca „realism duhovnicesc” (pr. Melchisedec Ungureanu, Apostolia, nr. 1, aprilie 2008, p. 31).

8.Este semnificativ faptul că Postul Mare în­cepe după Duminica Izgonirii lui Adam din Rai.

9.   Idem 4. Părintele citează cuvintele din sluj­ba ortodoxă a înmormântării. 

RATAREA IERTĂRII

Ultimele stiri
actualizate de doua ori pe saptamana

Din dragoste...

1 Noiembrie 2013

Un Festival luminos

1 Noiembrie 2013
Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni