Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Occidentale si Meridionale
Revista de spiritualitate ortodoxa si informare - www.apostolia.eu
A venit un frate la Avva Silvan, la Muntele Sinai. Văzându-i pe călugării de acolo lucrând, îi zise bătrânului: „Lucraţi nu pentru mâncarea cea pieritoare, ci pentru mâncarea ce rămâne spre viaţa veşnică” (Ioan 6, 27) că „Maria partea cea bună şi-a ales...!” (Luca 10, 42). Bătrânul îi zise unui ucenic:
Zaharia, dă-i musafirului nostru o carte şi pune-l într-o chilie goală.
La ceasul al nouălea fratelui aflat în vizită i se făcu foame. Şi cum nimeni n-a venit să-l cheme la masă, se duse la bătrân şi-i zise:
-N-au mâncat fraţii astăzi, avvo?
-Ba da.
-Pe mine de ce nu m-aţi chemat?
-Fiindcă tu eşti om duhovnicesc şi n-ai nevoie de mâncarea aceasta; noi, fiind oameni pământeşti, trebuie să mâncăm, de aceea şi muncim; tu ţi-ai ales partea cea bună, citind şi rugându-te ziua-ntreagă.
Când auzi acestea, fratele îşi ceru iertare iar avva Silvan îi spuse:
-Şi Maria are neapărată nevoie de Marta, căci prin Marta este lăudată Maria.
Patericul egiptean, Despre Avva Silvan
Asceţi severi precum Sfinţii Isaac Sirul şi Ioan Scărarul spuneau că trebuie să-l iubeşti pe Dumnezeu aşa cum îţi iubeşti logodnica; pentru Kierkegaard, „trebuie să citim Biblia aşa cum un tânăr citeşte scrisoarea de la iubita lui, bucurându-se la gândul că aceasta e scrisă pentru el”...
Minunat de existenţa lui Dumnezeu, omul cel nou este întrucâtva atins de nebunia despre care vorbeşte Sf. Pavel, o stare concretizată în umorul „nebunilor pentru Hristos” — singurul capabil să dizolve apăsătoarea seriozitate a doctrinarilor. Dostoievsky spunea că lumea riscă să [se] piardă nu din cauza războaielor, ci din plictiseală: diavolul iese dintr-un căscat mare cât lumea...
Omul cel nou este, de asemenea, cel pe care credinţa îl eliberează de „marea spaimă a secolului al XX-lea”: teama de bombe, teama de cancer, frica de moarte. E un om a cărui credinţă este mereu un mod de a iubi lumea şi de a-L urma pe Domnul până la pogorârea Lui la iad.
Paul Evdokimov, Iubirea nebună a lui Dumnezeu
Într-o vreme în care iubirea şi pocăinţa au ajuns nişte realităţi atât de golite de conţinut, ba chiar atât de pângărite şi de pervertite, avem nevoie acută să ne reconectăm la dimensiunea duhovnicească a iubirii autentice, nedespărţite de durerea şi de plânsul inimii. Iubirea adevărată nu este nici jubilarea egoistă a creştinului care-şi contemplă narcisic trăirile înalte şi faptele bune sau a celui care trăieşte iubirea psihologic şi în închipuire, prin autosugestie. Nu se confundă nici cu „filantropia” organizată, calculată şi rece, făcută pentru slava omenească. Şi cu atât mai puţin are de-a face cu ipocrizia ideologizată a ecumenismului. Iubirea în Duh şi Adevăr este nedespărţită de actul de pocăinţă radicală, de nevoinţă pentru deşertarea şi zdrobirea inimii până la „sânge” şi de „plângerea durerii întregii lumi ca pe propria ta tragedie“.
Abia ajunşi aici putem să vorbim legitim despre iubirea vrăjmaşilor. Ea nu înseamnă câtuşi de puţin comoda şi superficiala „toleranţă” şi „iertare” propovăduite azi pretutindeni. Ci înseamnă asumarea durerii până în rărunchi pentru sufletele care se pierd, rătăcind singura Cale dreaptă şi rătăcindu-i şi pe alţii.
Arhim. Sofronie, Cuvântări duhovniceşti
Ceea ce am trăit eu în copilărie mi-a arătat viaţa ca fiind violentă, brutală, crudă, iar pe oameni ca fiindu-şi duşmani şi cauză de suferinţă unii altora. Cu excepţia câtorva dintre cei mai apropiaţi ai tăi care sunt strâns uniţi, de restul trebuie să îţi fie frică. Chiar şi în perioada adolescenţei simţeam la fel. Era necesar să lupţi, să învingi pentru a supravieţui şi — eventual — chiar să răspunzi cu aceeaşi monedă, cu toată puterea, pentru a te impune. Aceasta este experienţa pe care am avut-o într-o şcoală de periferie, cu mulţi copii de imigranţi, în primii ani ai Revoluţiei Ruse şi după aceea. Şi nu în Rusia, ci în exil (în Franţa).
Când L-am descoperit pe Dumnezeu, prin Evanghelie, primul lucru care m-a izbit a fost acela că aveam în faţă un Dumnezeu pentru Care fiecare dintre noi era cu adevărat important, Care nu făcea diferenţe între oameni, Care nu era numai Dumnezeul celor buni, ci şi al celor răi; nu doar Dumnezeul celor credincioşi, ci şi al celor necredincioşi, că fiecare reprezenta pentru El o persoană nepreţuită, cu totul plină de însemnătate. Iar dacă am descoperit cum este Acest Dumnezeu, mi-am dat seama că aceasta era atitudinea pe care trebuia s-o am şi eu faţă de tot ceea ce mă înconjoară. Şi am fost de-a dreptul uimit de faptul că Dumnezeu este într-adevăr aşa şi că se raportează la toţi şi la toate astfel. Ei bine, această constatare m-a bulversat total. M-am uitat în jur şi n-am mai văzut creaturile acelea vrednice de dispreţ, detestabile, ci oameni care se află într-o legătură cu El şi cu care aş putea stabili şi eu o nouă relaţie — dacă aş crede despre ei ceea ce crede Dumnezeu despre ei.
Mitropolitul Antonie de Suroj în dialog cu Marghanita Laski
Oamenii n-ar trebui să se gândească atât de mult la ceea ce fac, ci ar trebui să cugete la ceea ce sunt. Dacă oamenii sunt buni în felul lor de a fi, faptele lor sunt strălucite. Dacă eşti drept, toate lucrările tale sunt, de asemenea, drepte... Oricât de sfinte ar fi lucrările, ele nu se sfinţesc prin ele însele. In măsura în care fiinţa şi natura noastră sunt sfinţite, în aceeaşi măsură sfinţim toate lucrările noastre.
Meister Eckhart, Cartea consolării divine
Rugăciunea „Tatăl nostru”. Să ne oprim întâi la cuvântul care e cu adevărat primul: „Tată”. Este unul care sună ciudat pentru omul zilelor noastre. Omul de astăzi este orfan. El nu are rădăcini în afara spaţiului şi a timpului. Se simte pierdut într-un univers infinit, se trage din maimuţă şi se îndreaptă spre nicăieri. I s-a spus că paternitatea, în familie sau, în sens figurat, în societate, este absurdă şi „represivă”; şi chiar este astfel dacă ea nu dă un sens spiritual vieţii: atâţia „taţi” nu ar fi altceva decât nişte reproducători. I s-a spus că „Dumnezeu Tatăl” este duşmanul libertăţii sale, un fel de spion ceresc, un Tată sadic. Şi - de ce să n-o mărturisim - creştinătatea istorică, în Orient ca şi în Occident, într-o epocă sau alta, a dovedit, chiar dacă numai trecător, această acuzaţie.
Tată. Ce înseamnă acest cuvânt pentru viaţa noastră de zi cu zi? Înseamnă că niciodată, dar niciodată nu suntem orfani, pierduţi, lăsaţi în voia forţelor şi determinărilor acestei lumi. Avem o salvare şi o origine dincolo de spaţiu şi timp. Acest univers aparent nelimitat îşi are locul în cuvântul, suflarea, iubirea Tatălui în Dumnezeu Însuși este respiraţia iubirii, această mare taină a unităţii şi a diferenţei. Şi noi, după chipul lui Dumnezeu, suntem la rândul nostru antrenaţi în acest ritm..
Lumea nu este o închisoare, ci un „pasaj obscur”, pasaj sau trecere care se cere descifrat(ă) în cadrul unei opere mai ample, în care totul are sens, fiecare lucru e important, necesar. O operă pe care o scriem împreună cu Dumnezeu. Dacă toate sunt binecuvântate de Tatăl, trebuie să ştim la rândul nostru să-L binecuvântăm în toate lucrurile.
Olivier Clement, Tâlcuire la rugăciunea „Tatăl nostru”
Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale
Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni
Conținutul acestui website nu reprezintă poziția oficială a Departamentului pentru Românii de Pretutindeni
Copyright @ 2008 - 2023 Apostolia. Toate drepturule rezervate
Publicatie implementata de GWP Team