FRAGMENTE NEODIHNITE (IANUARIE-FEBRUARIE 2011)

   A venit un frate la Avva Silvan, la Muntele Sinai. Văzându-i pe călugării de acolo lucrând, îi zise bătrânului: „Lucrați nu pentru mân­carea cea pieritoare, ci pentru mâncarea ce rămâne spre viața veșnică” (Ioan 6, 27) că „Maria partea cea bună și-a ales...!” (Luca 10, 42). Bătrânul îi zise unui ucenic:

Zaharia, dă-i musafirului nostru o car­te și pune-l într-o chilie goală.

La ceasul al nouălea fratelui aflat în vizită i se făcu foame. Åži cum nimeni n-a venit să-l cheme la masă, se duse la bătrân și-i zise:

-N-au mâncat frații astăzi, avvo?

-Ba da.

-Pe mine de ce nu m-ați chemat?

-Fiindcă tu ești om duhovnicesc și n-ai nevoie de mâncarea aceasta; noi, fiind oa­meni pământești, trebuie să mâncăm, de aceea și muncim; tu ți-ai ales partea cea bună, citind și rugându-te ziua-ntreagă.

Când auzi acestea, fratele își ceru ier­tare iar avva Silvan îi spuse:

-Åži Maria are neapărată nevoie de Marta, căci prin Marta este lăudată Maria.

   Patericul egiptean, Despre Avva Silvan

 

     Asceți severi precum Sfinții Isaac Sirul și Ioan Scărarul spuneau că trebuie să-l iubești pe Dumnezeu așa cum îți iubești logodnica; pentru Kierkegaard, „trebuie să citim    Biblia așa cum un tânăr citește scrisoarea de la iubita lui, bucurându-se la gândul că aceas­ta e scrisă pentru el”...

   Minunat de existența lui Dumnezeu, omul cel nou este întrucâtva atins de nebunia despre care vorbește Sf. Pavel, o stare con­cretizată în umorul „nebunilor pentru Hristos” — singurul capabil să dizolve apă­sătoarea seriozitate a doctrinarilor. Dostoievsky spunea că lumea riscă să [se] piardă nu din cauza războaielor, ci din plic­tiseală: diavolul iese dintr-un căscat mare cât lumea...

   Omul cel nou este, de asemenea, cel pe care credința îl eliberează de „marea spaimă a secolului al XX-lea”: teama de bombe, teama de cancer, frica de moarte. E un om a cărui credință este mereu un mod de a iubi lumea și de a-L urma pe Domnul până la pogorârea Lui la iad.

   Paul Evdokimov, Iubirea nebună a lui Dumnezeu

 

   Într-o vreme în care iubirea și pocă­ința au ajuns niște realități atât de golite de conținut, ba chiar atât de pângărite și de pervertite, avem nevoie acu­tă să ne reconectăm la dimensiunea duhov­nicească a iubirii autentice, nedespărțite de durerea și de plânsul inimii. Iubirea adevă­rată nu este nici jubilarea egoistă a creștinu­lui care-și contemplă narcisic trăirile înalte și faptele bune sau a celui care trăiește iubi­rea psihologic și în închipuire, prin autosu­gestie. Nu se confundă nici cu „filantropia” organizată, calculată și rece, făcută pentru slava omenească. Åži cu atât mai puțin are de-a face cu ipocrizia ideologizată a ecumenismului. Iubirea în Duh și Adevăr este nedespărțită de ac­tul de pocăință radicală, de nevoință pentru deșertarea și zdro­birea inimii până la „sânge” și de „plângerea durerii întregii lumi ca pe propria ta tragedie“.

   Abia ajunși aici pu­tem să vorbim legi­tim despre iubirea vrăjmașilor. Ea nu înseamnă câ­tuși de puțin comoda și superfi­ciala „toleranță” și „iertare” pro­povăduite azi pretutindeni. Ci înseamnă asumarea durerii până în rărunchi pentru sufle­tele care se pierd, rătăcind sin­gura Cale dreaptă și rătăcindu-i și pe alții.

   Arhim. Sofronie, Cuvântări duhovnicești

  

   Ceea ce am trăit eu în copilărie mi-a arătat viața ca fiind violen­tă, brutală, crudă, iar pe oameni ca fiindu-și dușmani și cauză de suferință unii altora. Cu ex­cepția câtorva dintre cei mai apropiați ai tăi care sunt strâns uniți, de restul trebuie să îți fie frică. Chiar și în perioada ado­lescenței simțeam la fel. Era necesar să lupți, să învingi pen­tru a supraviețui și — eventual — chiar să răspunzi cu aceeași monedă, cu toată puterea, pen­tru a te impune. Aceasta este experiența pe care am avut-o într-o școală de periferie, cu mulți copii de imigranți, în pri­mii ani ai Revoluției Ruse și după aceea. Åži nu în Rusia, ci în exil (în Franța).

   Când L-am descoperit pe Dumnezeu, prin Evanghelie, primul lucru care m-a izbit a fost acela că aveam în față un Dumnezeu pentru Care fiecare dintre noi era cu adevărat impor­tant, Care nu făcea diferențe între oameni, Care nu era numai Dumnezeul celor buni, ci și al celor răi; nu doar Dumnezeul celor credincioși, ci și al celor necredincioși, că fiecare reprezenta pentru El o persoană ne­prețuită, cu totul plină de însemnătate. Iar dacă am descoperit cum este Acest Dumnezeu, mi-am dat seama că aceasta era atitudinea pe care trebuia s-o am și eu față de tot ceea ce mă înconjoară. Åži am fost de-a dreptul uimit de faptul că Dumnezeu este într-adevăr așa și că se raportează la toți și la toate astfel. Ei bine, această con­statare m-a bulversat total. M-am uitat în jur și n-am mai văzut creaturile acelea vred­nice de dispreț, detestabile, ci oameni care se află într-o legătură cu El și cu care aș putea stabili și eu o nouă relație — dacă aș crede despre ei ceea ce crede Dumnezeu despre ei.

   Mitropolitul Antonie de Suroj în dialog cu Marghanita Laski

 

   Oamenii n-ar trebui să se gândeas­că atât de mult la ceea ce fac, ci ar trebui să cugete la ceea ce sunt. Dacă oamenii sunt buni în felul lor de a fi, faptele lor sunt strălucite. Dacă ești drept, toate lucrările tale sunt, de ase­menea, drepte... Oricât de sfinte ar fi lu­crările, ele nu se sfințesc prin ele însele. In măsura în care ființa și natura noastră sunt sfințite, în aceeași măsură sfințim toate lucrările noastre.

   Meister Eckhart, Cartea consolării divine

 

   Rugăciunea „Tatăl nostru”. Să ne oprim întâi la cuvântul care e cu adevărat primul: „Tată”. Este unul care sună ciudat pentru omul zilelor noastre. Omul de astăzi este orfan. El nu are rădăcini în afara spațiului și a timpu­lui. Se simte pierdut într-un univers infi­nit, se trage din maimuță și se îndreaptă spre nicăieri. I s-a spus că paternitatea, în familie sau, în sens figurat, în societate, este absurdă și „represivă”; și chiar este astfel dacă ea nu dă un sens spiritual vie­ții: atâția „tați” nu ar fi altceva decât niște reproducători. I s-a spus că „Dumnezeu Tatăl” este dușmanul libertății sale, un fel de spion ceresc, un Tată sadic. Åži - de ce să n-o mărturisim - creștinătatea istorică, în Orient ca și în Occident, într-o epocă sau alta, a dovedit, chiar dacă numai trecător, această acuzație.

   Tată. Ce înseamnă acest cuvânt pentru viața noastră de zi cu zi? Înseamnă că niciodată, dar ni­ciodată nu suntem orfani, pierduți, lăsați în voia forțelor și determinărilor acestei lumi. Avem o salvare și o origine dincolo de spațiu și timp. Acest univers aparent neli­mitat își are locul în cuvântul, suflarea, iu­birea Tatălui în Dumnezeu Însuși este respirația iubirii, această mare taină a uni­tății și a diferenței. Åži noi, după chipul lui Dumnezeu, suntem la rândul nostru antrenați în acest ritm..

   Lumea nu este o închisoare, ci un „pasaj obscur”, pasaj sau trece­re care se cere descifrat(ă) în ca­drul unei opere mai ample, în care totul are sens, fiecare lucru e important, necesar. O operă pe care o scriem împreună cu Dumnezeu. Dacă toate sunt binecuvânta­te de Tatăl, trebuie să știm la rândul nos­tru să-L binecuvântăm în toate lucrurile.

   Olivier Clement, Tâlcuire la rugăciunea „Tatăl nostru”