Experiența e un lucru minunat: te ajută să recunoști o greșeală atunci când o faci din nou…

A învața să fii cu celălalt este o adevarată artă, un adevărat meșteșug pentru care se trudește atât cât trăiești… adică întreaga viață. Când spunem a fi ne gândim imediat la echivalentul său, a exista. Comuniunea cu celălalt ne învață să fim cu adevărat, să existăm.

Celălat ne este o adevarată sursă de îmbogățire și atunci când ne arată iubire dar și când ne arată dispreț. Iubirea ceiluilalt topește învârtoșările noaste interioare, este normal să o dorim. Disprețul ceiluilalt nimeni nu-l dorește dar și aceasta este o formă de îmbogățire a noastră personală, căci el ne forțează spre înoirea firii noastre, a depășirii limitelor noastre: ne ajută să devenim cu adevărat creștini. Am putea spune deci că nu există experiență negativă. Poate nu întâmplator se spune: „tot răul spre bine”.

Orice ieșire din cele ale noastre în întâmpinarea celuilalt presupune o expunere a noastră, o anumită vulnerabilitate, pentru că nu e sigur că vom putea renunța, fie și pentru câteva zile, la comoditățiile cu care suntem obișnuiți, de orice natură ar fi ele (cazare, masă, transport etc.).

Iată de ce cred că aceste întalniri Nepsis mai au darul, pe lânga folosul lor sufletesc, de a ne ajuta să ne dăm seama de aceste comodițăti ale noastre ce par a fi prins rădăcini în noi, să le conștietizăm, să le șlefuim pe cât posibil căci nu de puține ori ele sunt acelea care ne împiedică să-l vedem pe celălalt. Celălalt este măsura credinței noastre. Chiar și din lucrurile acestea aparent nesemnificative ajungem să ne vedem măsura credinței. E de-ajuns să vrei să vezi.

Åži pentru că n-am vorbit degeaba despre faptul de a învăța să fim, dați-mi voie să vă citez un frumos pasaj din Părintele Dumitru Stăniloaie:

„Eu simt trebuința să fiu afirmat de cineva, așa cum mă afirm eu, prin libertatea și spontaneitatea lui, să fiu cugetat, voit iubit, ca să nu fiu un simplu vis subiectiv. Åži e de remarcat că prin faptul că sunt afirmat de o ființă, care are ca și mine voință liberă, nu pierd din caracterul meu de subiect, ci abia atunci sporesc în experiența intimității mele. Astfel, prin afirmarea mea de către alții, prin cugetarea, voința și iubirea lor, câștig o densitate și o profunzime de existență cum nu pot avea altfel. Numai experiența unei persoane care ține la mine si la care țin si eu, provoacă în mine desfășurarea tuturor strădaniilor de înălțare, de perfecționare, pentru a fi vrednic de încrederea și de iubirea ei.”[1]

Iuliana Tranca, Paris