ExperienÅ£a e un lucru minunat: te ajută să recunoÅŸti o greÅŸeală atunci când o faci din nou…

A învaÅ£a să fii cu celălalt este o adevarată artă, un adevărat meÅŸteÅŸug pentru care se trudeÅŸte atât cât trăieÅŸti… adică întreaga viaÅ£ă. Când spunem a fi ne gândim imediat la echivalentul său, a exista. Comuniunea cu celălalt ne învaÅ£ă să fim cu adevărat, să existăm.

Celălat ne este o adevarată sursă de îmbogăÅ£ire ÅŸi atunci când ne arată iubire dar ÅŸi când ne arată dispreÅ£. Iubirea ceiluilalt topeÅŸte învârtoÅŸările noaste interioare, este normal să o dorim. DispreÅ£ul ceiluilalt nimeni nu-l doreÅŸte dar ÅŸi aceasta este o formă de îmbogăÅ£ire a noastră personală, căci el ne forÅ£ează spre înoirea firii noastre, a depăÅŸirii limitelor noastre: ne ajută să devenim cu adevărat creÅŸtini. Am putea spune deci că nu există experienÅ£ă negativă. Poate nu întâmplator se spune: „tot răul spre bine”.

Orice ieÅŸire din cele ale noastre în întâmpinarea celuilalt presupune o expunere a noastră, o anumită vulnerabilitate, pentru că nu e sigur că vom putea renunÅ£a, fie ÅŸi pentru câteva zile, la comodităÅ£iile cu care suntem obiÅŸnuiÅ£i, de orice natură ar fi ele (cazare, masă, transport etc.).

Iată de ce cred că aceste întalniri Nepsis mai au darul, pe lânga folosul lor sufletesc, de a ne ajuta să ne dăm seama de aceste comodiÅ£ăti ale noastre ce par a fi prins rădăcini în noi, să le conÅŸtietizăm, să le ÅŸlefuim pe cât posibil căci nu de puÅ£ine ori ele sunt acelea care ne împiedică să-l vedem pe celălalt. Celălalt este măsura credinÅ£ei noastre. Chiar ÅŸi din lucrurile acestea aparent nesemnificative ajungem să ne vedem măsura credinÅ£ei. E de-ajuns să vrei să vezi.

Åži pentru că n-am vorbit degeaba despre faptul de a învăÅ£a să fim, daÅ£i-mi voie să vă citez un frumos pasaj din Părintele Dumitru Stăniloaie:

„Eu simt trebuinÅ£a să fiu afirmat de cineva, aÅŸa cum mă afirm eu, prin libertatea ÅŸi spontaneitatea lui, să fiu cugetat, voit iubit, ca să nu fiu un simplu vis subiectiv. Åži e de remarcat că prin faptul că sunt afirmat de o fiinÅ£ă, care are ca ÅŸi mine voinÅ£ă liberă, nu pierd din caracterul meu de subiect, ci abia atunci sporesc în experienÅ£a intimităÅ£ii mele. Astfel, prin afirmarea mea de către alÅ£ii, prin cugetarea, voinÅ£a ÅŸi iubirea lor, câÅŸtig o densitate ÅŸi o profunzime de existenÅ£ă cum nu pot avea altfel. Numai experienÅ£a unei persoane care Å£ine la mine si la care Å£in si eu, provoacă în mine desfăÅŸurarea tuturor strădaniilor de înălÅ£are, de perfecÅ£ionare, pentru a fi vrednic de încrederea ÅŸi de iubirea ei.”[1]

Iuliana Tranca, Paris